Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al dimineţii prima rază a soarelui, cu nerăbdarea ierbii care cheamă paşii osteniţi...
Am aşteptat dimineaţa, am aşteptat în ceasurile amiezii, până când ziua s-a scurs înspre seară.
Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răbdare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un copac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.
Şi tot atunci am învăţat să cânt, cum nu mai cântasem
niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi
florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre
câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimineaţă până seara se aude zvonul
păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea. Primăvara, singura pată de
culoare este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea verde-crud,
smălţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat
neglijent peste rochiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept
vreme de floare, când cireşii vor ninge
zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros
discret şi greu de definit. Era aproape amiază, când am ajuns într-o
poiană în care razele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum
se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu
sunt lângă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în
picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am
închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele
meu,am înțeles că respira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui
cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le
răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca
nişte fluierături.
Le auzeam până şi
zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau
cu sunete delicate. Păsările cântă acuma cel mai frumos: unele de bucuria
primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un
foşnet neîntrerupt, pentru că firele noi de iarbă împingeau frunzele uscate,
încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi
încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea
aşa?Deasupra pământului, în jurul pomului meu, se văd ca nişte artere
uriaşe, rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină pe o ramură căzută stă la soare o pasăre verde, albăstrie. O clipă a durat cât am reuşit să mă uit în ochii
ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primăverii.
Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucurie a căzut
parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia
ivite şi în triluri de păsări.
