,,CANȚONIERUL” (Culegere italiană de poezii lirice de dragoste)de Francesco Pertarca

 

                                    

    În aceastӑ operӑ sunt 366 de poeme, împӑrţite în 317 sonete, 29 de canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigaluri,  poeme scrise în Toscana, închinate iubitei sale- Laura de Noves, reunite sub titlul "Canțonierul". Această culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatețe, armonie, cultul pentru frumos și marea ei putere de idealizare a femeii. Poemele lui Petrarca se caracterizează printr-o perfecțiune prozodică fără egal, exprimă sentimentele și stările sufletești ale unui îndrăgostit: duioșie, melancolie, visare.Limba versurilor este aleasă,pură,elegantă.

,,Canţonierul” are douӑ mari pӑrţi: „Întru viaţa madonei Laura”, a doua „Întru moartea madonei Laura”. Petrarca îşi povesteşte viaţa tristӑ, iubirea sa pentru Laura, pe care o vede pentru prima datӑ în 6 aprilie 1327, în biserica Santa Chiara din Avignon. (Laura a fost fiica lui Audiberto di Noves şi mӑritatӑ din 1325 cu Ugo de Sade (interesant nume...).

   Petrarca descrie cum s-a îndrӑgostit de Laura: „Pornind cu dinadins sӑ se rӑzbune / şi mii de înfruntӑri sӑ pedepseascӑ, / luӑ arcu-Amor pe-ascuns, ca sӑ loveascӑ / cum cel ce vrea din pândӑ-a te rӑpune.”
Amor loveşte din plin cu sӑgeţile sale. În multe poeme legӑtura sentimentalӑ între cei doi se face prin ochii iubitei: „Lumina blândӑ-a soarelui, cernitӑ / de mila lui Cristos, se plângea-n ţӑrânӑ / în ziua când de ochii tӑi, stӑpânӑ, / legat am fost, ca pasӑrea momitӑ.”
   Poetul italian a fost, doar el, lovit de sӑgeţile lui Amor. Ea, se pare cӑ nu... „Dar n-a fost drept sӑgeata sӑ-şi mӑsoare / cu pieptu-mi fӑrӑ platoşe, iar ţie / nici arcu-ntins mӑcar sӑ nu-ţi arate.”
Se consoleazӑ cu iubirea sa neîmpӑrtӑşitӑ: „La fel şi ea ce-ntre femei e soare / spre mine-ndreaptӑ razele-i senine //şi dragostea în pieptul meu rӑsare. / Zadarnic însӑ-n raze mӑ-nveleşte, / nicicând nu-i primӑvarӑ pentru mine.”
Ştie cӑ aşteptarea e zadarnicӑ, că nu se va alege decât cu „târzii suspine”.
„Poate-mi va da Iubirea îndrӑznealӑ / sӑ deapӑn doruri ce s-au frânt în mine, / zile şi ani, grӑind fӑrӑ sfialӑ. //Şi-atunci, de cӑrunteţii nu-i stӑ bine / dorinţi sӑ-ncingӑ-n piept, fӑrӑ-ndoialӑ / mӑ vor hrӑni mӑcar târzii suspine.”
Şi chiar se întreabӑ: „Va fi s-ajung odatӑ ziua-n care, / privindu-mi anii cum gonesc spre moarte, / sӑ scap de chin şi focu-ncins în mine? // Şi-mi va fi dat din farmecul ce-mparte / fӑptura ei sӑ gust spre desfӑtare / doar cât aş vrea s-aleg şi se cuvine?”

    Autorul ar dori sӑ-şi ducӑ existenţa dupӑ doctrina platonicӑ, cea care spunea cӑ îndrӑgostiţii au capacitatea de a trӑi cu trupul departe de suflet.(astӑzi am zice cӑ mintea, uneori, poate fi în altӑ parte decât omul.)

    Messer Francesco spunea cu mai bine de şase secole în urmӑ:

„...Amor: Nu-ţi aminteşti – mӑ-nvaţӑ - / cӑ doar îndrӑgostiţii pot sӑ scape / de legile ce-s omenirii parte?”
Tot el îşi recunoaşte incapacitatea de a fi el însuşi în prezenţa ei: „de-aceea mintea dӑ-napoi sfioasӑ / şi nu-ndrӑzneşte versuri sӑ-ţi închine.”

Petrarca asociazӑ de foarte multe ori numele iubitei cu numele plantei:laur.

 „Vinovaţi” de dragostea sa neînţeleasӑ sunt „ei doi”, zeul Amor şi preafrumoasa Laura: „Ei doi la chip mӑ preschimbarӑ-atare, / încât din om ajuns-am laur verde / ce niciodatӑ frunzele nu-şi pierde.”

Se referă la trecerea timpului şi a vieţii: „Cum timpul însӑ-aleargӑ-n zbor cu anii / şi toţi i-ajungem morţii reci limanul / cu negre-adesea ori cӑrunte plete / eu dulce umbrӑ voi cӑta sub laur”.
   Pe 6 aprilie, în 1348, Laura moare, rӑpusӑ de ciumӑ.

   În toatӑ partea a doua a „Canţonierului” „Întru moartea madonei Laura”, sunt cuprinse poemele infinitei dureri a poetului.

Lui Petrarca, viaţa-i pare fӑrӑ rost, dacӑ Laura nu mai este: „Orice-ntârziere-n viaţӑ mi-e sorginte / de lacrimi, de poveri, de suferinţӑ. / Cum n-am murit cu trei ani înainte!.. „versul meu nu cântӑ azi, ci plânge.”.
Ochii Laurei l-au impresionat pe Petrarca, atât timp cât ea a trӑit, aceeaşi ochi sunt amintirea cea mai vie, când ea nu mai este: „Frumoşii ochi ce-nsenineazӑ locul // cu dulce-arzând pupilele ca focul / ziceau: „Rӑmâneţi, prieteni dragi, cu bine. / Nicicând aici, ne vom vedea altunde”.
Consolarea vine prin credinţӑ: „O lume-ntreagӑ-i contempla splendoarea, / când Dumnezeu, vrând sӑ-şi gӑteascӑ cerul, / o luӑ cu el: acolo-i era locul.”

  Sunt, în „Canţonierul”, descrieri superbe şi figuri de stil absolut unice.Iată un exemplu „şi vietӑţi ce nu se tem de soare, / toate trudesc doar cât albeşte ziua; // „Ci eu, din clipa când se-ndeamnӑ norii / sӑ scuture de umbre moi pӑmântul”.

 

„Canţonierul” cuprinde idei şi de imagini extraordinare. Oare-i putem cuprinde toate înţelesurile? Daca-am putea-o face, putem fi siguri cӑ am judecat şi cu mintea, dar şi cu sufletul?

   Francesco Petrarca spunea: „când poţi sӑ spui cum arzi, nu şţii ce-i focul.” Şi el a ştiut cӑ arde stând, inutil şi însingurat, în prezenţa Laurei. Dar, are consolarea cӑ arderea sa interioarӑ a dat naştere unui foc,unei lumini.

Messer Francesco ştie a venit pe lume, pentru a scrie poezii. E ceva care-l îndeamnӑ sӑ facӑ asta în permanenţӑ: „O sorӑ-a ta, canţonӑ, şi-a luat zborul

                        şi alta simt cum mi se zbate-n mine:

                        se-ndeamnӑ, ştiu, a se rosti-n cuvinte.”

,,Balada păsării măiastră” de Radu Gyr

 

,,Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare...
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

Dar cum fugea după sălbăticiune,
încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie. 

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

Călca încet, grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...

Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.”

În peisajul misterios prin care abia se pătrunde,unde gorunul cheamă spre cunoașterea vieții și a morții și apele poartă străluciri,, un tânăr curtean...dibaci și sprinten” era la o vânătoare princiară urmărind ,,cerbii”și,,vulturii”căzuți--vânătoarea ar fi un ritual de inițiere. Este oprit de un,,bulgăre de foc”,lumina ce-l cheamă spre cunoaștere,adevăr și speranță,este „o pasăre-minune” și este captivat de frumusețea ei.Vedenia este încântătoare,culorile pietrelor prețioase:,, safire şi mărgeane şi rubine”-albastru și roșu îi descoperă setea de cunoaştere, de căldură, foc, pasiune, entuziasm. Urmează o adevărată goană încordată, pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa viziunii ei,asemenea lui Făt Frumos aleargă spre,,aici și nicăieri”,este un adevărat traseu interior care începe cu o experienţă tulburătoare. Cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii, zăngănitoare ,,călca pe timp, fugea pe clipe mici”,uita de timpul ce trecea,mergând pe calea lepădării de lume.Pasărea măiastră ce-l ademenise prin frumusețea ei a fost doar o nălucă ce-i aducea,, liniştea sfinţeniei senine”. Precum eroul basmului ,,Tinerețe fără bătrânețe”… tânărul se întoarce după lungă vreme în cetatea sa de odinioară, dar găsește aici alte generații de oameni,care nu sunt interesați de poveștile lui cu,, tainice păduri și năluci cu aripi de rubine”. Smerenia căutătorului atinge o asemenea adâncime, încât se lasă batjocorit,  semn că cele doua lumi, cea a lui si cea a omului comun, nu pot comunica şi este  lovit de toţi locuitorii cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un netrebnic, stăpânit de halucinaţii,dar el este un vizionar, curajos până la sacrificiu.

 Dar pentru el toate acestea nu mai contau,pentru că este fericit , fiindcă pasărea harului se coboară  singură, nechemată, asemenea unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă întreagă.  La capătul unui pelerinaj care i-a marcat întreaga viaţă, moşneagul, alungat de către o lume care nu-l înţelege, plecă cu paşi grei şi stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai păsa de grijile acestei lumi... ,,el surâdea”..... 

 Curteanul ajunge la plenitudinea forţei interioare în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră a celui care fusese odinioară. 

Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului este prezentă în permanenţă pe umărul oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar ochii deschişi ai spiritului, pentru a-i admira strălucirea culorilor şi pentru a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Poemul vorbește în mod alegoric despre uitarea și nepăsarea de sine în alergarea după împlinirea spirituală, întruchipată de pasărea măiastră. Omul superior se pierde,urmărind himera Absolutului. Este pasărea măiastră o realitate sau o iluzie ,este uitarea de sine,este vânarea idealului,ce și-a creat realitatea pe măsură? Nimeni nu poate răspunde.

 

 

,, Omul de zăpadă care a dorit să se întâlnească cu soarele” de Matei Vișniec

 Pe marginea unui lac învecinat cu o pădure, se află un măr. Iar sub măr, stă un om de zăpadă. L-au făcut copiii din sat înainte de sărbători, după prima ninsoare. Ca orice om de zăpadă, el are un morcov în loc de nas, doi cărbuni în loc de ochi, o castană în loc de gură şi o mătură în loc de mână. Hăinuţa lui se încheie cu trei nuci mari-sunt nasturi. Pe cap poartă o căciuliţă veche, iar în jurul gâtului un fular. Şi, ca să fie mai interesant, are şi o pipă din lemn de bambus. Ziua se joacă cu copiii, iar noaptea se uită la stele. Îi place să simtă mirosul de fum pe care-l vede ieşind pe coşurile caselor şi să asculte murmurul pădurii din apropiere. De acolo, dimineaţa devreme, vin să îl vadă şi alţi prieteni: iepuri, vulpi, chiar şi un cerb… Când ninge, omul de zăpadă e fericit. Abia venit pe lume, el nu cunoaşte decât iarna şi crede că zăpada nu se topeşte niciodată, că imediat ce stratul alb şi moale s-a subţiat puţin o nouă ninsoare va cădea şi îl va „repara”. Dar iarna rece trece şi, într-o zi, un corb mai întâi, apoi o rândunică şi nişte muguraşi îi povestesc despre soare şi ultima ninsoare și despre primăvară, despre pomi în floare, despre frunze şi fructe şi despre iarba verde şi fragedă. Dar omul de zăpadă, mic şi neştiutor, nu vrea să dispară din decor doar pentru că vine primăvara.  După o discuţie cu un corb „rău de gură”, rece, raţional,solitar şi uneori înclinat să vadă totul în negru şi foarte vorbăreţ,omul de zăpadă spune că preferă bufniţele care ştiu să tacă şi, în afară de asta, sunt şi ceva mai colorate. Aici apare un prim semn că omul de zăpadă încă nu ştie care-i e calea. Întâlnirea cu rândunica are o importanţă specială, rândunica fiind un simbol al luminii, al speranţei. 

 Îndemnat de rândunică, Omul de zăpadă pornește către soare-răsare, dar înainte de a pleca el îi oferă păsării mătura lui, din paiele ei să își facă cuib. Pe drum, Zăpădețul întâlneşte și alte animăluţe pornite în căutare de hrană şi fiecăruia, ascultându-i nevoile, îi lasă câte ceva din ce primise, la rândul lui, de la copiii din sat. Unui iepure flămând îi dă morcovul. Unei marmote şi marmoţeilor ei le lasă nucile. Lupului bolnav de amigdalită şi cam urâcios îi dăruiește căciula şi fularul, iar pe castorul care-l ajută să traverseze ”marele fluviu” îl plătește dându-i castana lui mare şi roşie ca lemnul de acaju,îl va ajuta să sară pe un sloi de gheaţă şi să ajungă în ţara soarelui-răsare. După îndemnul „dăruind vei dobândi”, omul de zăpadă dăruieşte din prea puţinul său. Mai mult, pot  spune că omul de zăpadă oferă imposibilul, oferă ceea ce nu are: credinţă „domnul acesta despre care vorbeşti, domnul Soare, nici pe el nu-l cunosc…”

Toţi cei cărora omul de zăpadă le-a dăruit câte ceva, precum şi o veveriţă inimoasă, se adună să-i vorbească Soarelui, susţinând cauza prietenului lor. Replica marmotei este elocventă: „suntem cu toţii de acord, omuleţul nostru merită ceva mai mult decât să devină o băltoacă…”

 La rândul lor, toți aceștia vor fi alături de Omul de zăpadă – care se topește văzând cu ochii , până la capăt de drum, până când atotputernicul astru, impresionat de curajul și de mărinimia acestuia, găsește soluția: îl transformă în vis, în amintire. ,,Vei plana – îi spune el  Zăpădețului – timp de nouă luni pe deasupra câmpiei și a pădurii, pe deasupra norilor și a vântului… Vei fi un vis viu, un vis cuibărit în gustul vieții și în plăcerea de a trăi a copiilor… Și peste nouă luni, când va veni din nou iarna, vei redeveni om de zăpadă, cel mai bun prieten hibernal al copiilor”…

Bunătatea omului de zăpadă se arată chiar şi-n ultimele sale momente, când, sleit de puteri, redus aproape la dimensiunile unui simplu bulgăre şi aflat în faţa soarelui, se gândeşte tot la ceilalţi, rugându-l să citească în gândurile lumii, să aibă grijă de prietenii lui. Până şi soarelui îi dăruieşte pipa sa din lemn de bambus, uitând să-i mai vorbească despre problema pentru care dorise să-l întâlnească. Soarele este emoţionat, „îşi şterge pe furiş o lacrimă” şi spune: „Ciudat personaj, nu-i aşa copii? Niciodată nu am mai întâlnit o fiinţă atât de fragilă, dar cu o inimă atât de gigantică” Deși se topește, deși privește din când în când în urmă, la dâra propriei vieți, călătoria Omului de zăpadă către soare-răsare este mai curând o mulțime de întrebări despre lumea din jur. Când din Zăpădeț nu mai rămâne decât o inimă mică, roșie și luminoasă, Soarele își ține cuvântul, îl transformă. De acum, e amintirea anotimpului trecut, dar și visul iernii viitoare sau e o continuă poveste care se rescrie des, la fel ca lumea în care trăim.

                       Natura se asigură că generozitatea omului de zăpadă nu va fi uitată niciodată.

 

                                     

,, Vrem să vă dăruim câte o fereastră” de Matei Vișniec

                                                                               

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor( fiind generată de conflicte puternice). Textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene.

 Fiind o operă dramatică,textul conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text.Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la începutul replicii,iar alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief personajelor și pentru a conferi  voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică.

   Titlul este o frumoasă intrare într-o carte, ca o fereastră care îmbie,atrage, este deschiderea spre aer și lumina ce pătrunde din afară în suflet,este o metaforă și astfel spectatorul-cititor  intră mai ușor în jocul artistului. Titlul este asemenea unui vers de poem  sau ascunde ceva, care invită ,pentru a intra în marele spectacol al iluziei,al ficțiunii.

   Textul este relativ scurt, fiind compus dintr-un singur act și patru scene.

Personajele sunt: Radu, Eliza și Doinița, trei copii aflați în drum spre școală în momentul debutului acțiunii. Cei trei intră în scenă citind, dar renunță imediat la cărțile pe care le țineau în mâini .Apoi se opresc brusc în fața scenei și lasă cărțile din mână, care rămân „agățate în aer”. Adresându-se direct spectatorilor, ei decid să le povestească despre felul în care a început întâmplarea prin care au trecut,nu știu dacă  ceea ce vor și explică mai apoi :„– V-am jucat această scenă ,ca să vă dăruim ferestre”....

  Ploaia care i-a adunat sub o umbrelă a însemnat rodirea minții,lumina,un dar divin ce purifică mintea,i-a oprit în fața unei biblioteci,universul care strânge informațiile din lume,locul colecţiilor  fantastice ale cunoaşterii.Deși ar fi dorit să ajungă în alt loc,au intrat,gândind a găsi distracții cunoscute:benzi desenate,muzică,jocuri.Ei se mărturisesc spectatorilor,de parcă ar vrea să se scuze pentru gestul lor.Dezamăgirea îi copleșește:văd numai cărți,iar lipsa ferestrelor îi miră,vor să iasă,dar Doinița este fascinată de plafonul desenat,ca o graniță a  lumii, ceea ce i se pare cel mai sus,de neatins.În lumina aproape stinsă apar chipuri fantastice care o transpun pe fată într-un vis: un inorog, un faun, o nimfă, îngerași--adevăr sau vis.Despre ea,Radu explică spectatorilor  că este o visătoare poetă,dorind să cunoască istoria,însă Doinița se supără și, la insistențele Elizei,Radu își cere scuze.Dornici de a cutreiera încăperile bibliotecii,copii sunt prinși într-un labirint din care nu pot ieși,este un semn al trecerii timpului,al introducerii în lumea cărților,al transformării intelectuale cu dorința de a cunoaște cartea, simbol universal al învățării, înțelepciunii.  Ieşirea din labirint e simbolul unei înțelegeri spirituale a rostului cărților în viață.Momentul, în care s-au simțit pierduți în labirintul,situația încurcată fără ieșire,a fost dorința de a deschide fiecare câte o carte și astfel au luat la întâmplare diferite cărți. Reacțiilor fiziologice a celor trei sunt fermecătoare: vor să plângă,transpiră,se simt pierduți.

Biblioteca este inițial un labirint, apoi devine un spațiu al deschiderilor. Și-atunci li s-au deschis multe,,ferestre”,deschiderea către o lume nouă,lumea învățării, înțelepciunii,a cunoașterii.Cei trei vor ca oamenilor-spectatori să le dăruiască,,câte o fereastră”,o carte care le va deschide calea spre  informațiile folositoare din lume, către lumină,către  viitor.

   Personajele sunt copii,un băiat și două fete: Radu, Doinița-13 ani ;Eliza- 12 ani;merg la aceeași școală, toţi trei locuiesc  în același cartier,sunt buni prieteni,deși nu au preocupări comune;ei sunt dăruitori,generoși:deschid ferestrele cunoașterii prin cărțile dăruite oamenilor. Cei trei copii înțeleg că biblioteca nu este un spațiu în care se pot pierde, pentru că, odată ce sunt deschise, cărțile devin ferestre spre realitatea imediată și spre lumea îndepărtată. Pe măsură ce deschid cărțile din bibliotecă, cei trei prind curaj, află că fiecare carte îi poate duce spre locuri dorite sau necunoscute.Au pătruns în labirint cu emoția unor copii speriați,necunoscători și au ieșit  asemenea lui Harap Alb, dintr-un labirint al încercărilor,de parcă ar fi trecut ani, trei adolescenți dispuși să împărtășească și celorlalți experiența lor,au înțeles că, citind, au posibilitatea de a cunoaște trecutul și de a anticipa viitorul.

Radu e spontan,le îndeamnă pe fete să intre în bibliotecă,povestește cu plăcere despre Doinița,cea visătoare și recunoaște că a intrat în secretele ei,cerându-și scuze.Alături de fete intră în labirintul bibliotecii,simțindu-se rătăcit,cere ajutor și găsește ieșirea din necunoscut,atunci când o carte îi deschide fereastra cunoașterii.,a ieșit în lumina înțelegerii.Percepe cartea ca un simbol universal al învățării, înțelepciunii și cunoașterii, dar și al totalității universului .

Doinița este o apariție delicată,politicoasă,când se adresează spectatorilor,corectă în exprimare și în desfășurarea evenimentelor,descoperă fascinantă interiorul bibliotecii,al plafonului desenat cu elemente mitologice.Este nemulțumită că Radu i-a descoperit preocupările pentru poezie,istorie și-l ceartă prietenește,cuvântul,,măgar”îl definește pe cel ce destăinuie secretele ei,este o adresare obișnuită a copiilor,cu referire la animalul încăpățânat.Îngăduitoare îi acceptă scuzele.La fel ca Radu intră în jocul labirintului și e conștientă de locul în care se află, Nimeni nu se pierde într-o bibliotecă”,are o,,revelație”,descoperă adevărul ascuns al bibliotecii-cărțile de acolo se citesc,sunt asemenea ferestrelor ce deschid sufletele,mințile oamenilor și devine și ea darnică,oferă oamenilor înțelepciunea cărților. Doinița este cea mai apropiată de literatură și este personajul care avut revelația că, deschizând cărțile, ea și prietenii săi vor găsi o soluție pentru a ieși din labirint.

Eliza,mai mică decât ceilalți,este prietenoasă,își protejează prietenii de ploaie,nu e încântată de intrarea în bibliotecă,pentru că nu găsește nimic din ceea ce s-a așteptat.Urmărește încântată plafonul cu desene,iar atunci când Radu povestește despre preocupările Doiniței îl ceartă prietenește,încercând să-i împace pe cei doi.Alături de prietenii săi intră derutată în labirintul bibliotecii și recunoaște că o carte înseamnă o,,fereastră”spre cunoașterea lumii.Și ea dăruiește cărți oamenilor-prieteni.

  Titlul piesei lui Matei Vișniec este alcătuit dintr-o mărturisire, reprezentând ultima replică din text a Doiniței: ”Vrem să vă dăruim câte o fereastră…” este dorința de a oferi oamenilor bucuria unei cărți.

                      versurile poeziei din încheierea piesei de teatru  nu pot fi decât ale… Doiniţei:

,,Visele se nasc din cărţi, /Cărţile se nasc din vise,/ Viaţa noastră e o carte /Cu ferestrele deschise. /Cine știe să citească /În cuvinte și în stele /Se va oglindi în lumi /Înţelepte și rebele. /Mai rapid decât săgeata, /Mai puternic decât vântul, /Mai solar decât lumina /Este numai el – cuvântul. /Cum cuvintele sunt vii,/ Orice carte este vie /Și devine cel mai cosmic //Mijloc de călătorie. /Deschizând o carte nouă, /Crești o nouă dimineaţă /În grădina de cuvinte /Cu ferestrele spre viaţă”. 

                                       Îndemn:

        Deschideţi cu speranţă şi fără teamă uşa  bibliotecii lumii şi comorile vă vor lumina viaţa.

noul meu prieten

 

Mi-a plăcut de la prima vedere. Vorbind cu el, am reușit să mi-l apropii și chiar să pun mâna pe botișorul lui de­li­cat, pe blănița lui moale. Mi-a ac­ceptat ușor prietenia. Unde nevăzute, în­căr­cate de dra­gos­te, circulau între mi­ne și această ființă pli­nă de gingășie. Câști­gasem un prieten cre­din­cios. Am urcat în mașină cu el în brațe și am pornit la drum. Era neli­niștit, totuși. Bucuria prie­te­ni­ei cu mine se împletea cu tristețea depăr­tării de locurile unde și-a lăsat frații. Era, fără îndoială, tea­ma de necunoscut.L-am mân­gâ­iat și am vorbit cu el, asigu­rân­du-l că ne va fi bine împreună.Și iată-l cum a devenit un câine al familiei, iubit, răsfățat, îngrijit.

 

,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu--fragment,,societatea de îndreptat lumea”

 ,,Mama-mare […] a scos din poșetă cinci carneţele cu coperte ale căror desene imitau pielea de crocodil. Eram foarte atenţi la ce urmează. Și ne-a spus că de azi vom face parte din SIL. E o societate secretă. Că a fost la librărie să cumpere pentru fiecare un carneţel care nu trebuie pierdut, nici arătat. […] Nu oricine are calităţi suficiente ca să devină membru SIL, asta e limpede. În casa noastră am fost doar cinci din cei 12 locuitori […]. Cei cinci sunt, în ordinea vârstei: mama-mare, pe numele ei Ana-Dora-Sara, care a fost iniţiatoarea și președinta de onoare a selectei și exclusivistei societăţi. Dina, care a intrat la 11 ani, Doru, care a intrat la 9, Matei, la 6, iar eu, Ana, sunt membră SIL de la 4 ani. […] Cu un pix roșu, și el abia cumpărat, mama-mare a scris pe toate carnetele Societatea SIL 5. […].

 Pe ceea ce aș numi azi forzaţ  sunt trecute scopurile societăţii în general (pentru că erau și scopuri particulare). 1. sănătate, 2. bună purtare, 3. bună învăţătură, 4. îndreptarea lumii. Toate scopurile sunt pe viaţă. Scopurile particulare erau cu apropo: să nu ne certăm unii cu alţii, să vorbim politicos cu oamenii mari, să fim foarte ordonaţi. Aici mama-mare ne-a detaliat: când venim acasă să nu ne „aruncăm paltonul, sweaterul, fularul, mănușile peste tot“, să avem un loc unde să le punem, mereu același.

 În privinţa sănătăţii erau expuse regulile de igienă și un fel de reguli sportive și medicale pentru a obţine un trup sănătos. Mama-mare era nevastă de medic și, în plus, făcuse studii pedagogice. La pagina I mai erau înșirate patru lucruri, pe-atunci de neînţeles, numite „Virtuţile mele“: cumpătare, curaj, prudenţă, dreptate. […] Scopul ultim, îndreptarea lumii, era grozav pentru toţi. Ne-am hotărât s-o facem de îndată. Zile întregi am tot căutat pe cine sau ce am putea îndrepta. Curios, deși lumea e mare și strâmbă, și oamenii la fel, mari și strâmbi, multă vreme n-am găsit nimic și pe nimeni demn de a fi îndreptat. Noi nu intram în discuţie, firește. […] Până la urmă s-a ivit un prilej. La una din porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, […] aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). […] Cel mai liber câine pe care l-am văzut vreodată, și foarte inteligent. […] De câte ori treceam pe acolo, ca să urcăm pe Tâmpa, aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, și uneori Miticuţu venea cu noi. Într-una din zile nu l-am mai găsit la poartă. […] Din vecini a ieșit o femeie care ni s-a părut de la început rea și ne cam intimida. Am întrebat-o totuși de Miticuţu, ea a spus că nu-l cheamă așa, ci Wolf, și că l-au luat hingherii. Ne-a mai spus, fără milă, că l-au dus să-l omoare și că din pielea lui vor face mănuși. Cred că nu iubea câinii și pe copii nici atât, poate chemase chiar ea hingherii? Am mai văzut-o, de câteva ori, și mereu cu groază. Ca membru SIL, te simţeai obligat s-o îndrepţi pe scorpie, dar, vorba e, cum? Nu ne dădea nimic prin gând.

 [După ce unchiul copiilor îl salvează pe Miticuţu și îl aduce acasă, unde copiii au mare grijă de el, membrii SIL își amintesc de scopul lor final, acela de a îndrepta lumea. Ei își îndreaptă atenţia către femeia cea rea, bănuită a fi chemat hingherii, și încep s-o urmărească. După câteva zile în care răutatea femeii se confirmă prin felul cum se purta cu toată lumea, femeia moare în somn.]

Ni s-a părut o moarte prea ușoară pentru un om atât de rău, dar președinta societăţii a spus că nu trebuie să judecăm așa, că e rău și nu e demn de un membru SIL, nu știm ce viaţă a avut femeia și de ce ajunsese în halul ăla și că în niciun caz nu trebuie să faci rău cuiva. „Păi atunci, pe cine și cum să mai îndrepţi?“, am întrebat, pe bună dreptate, zic eu. „Cu voi trebuie să începeţi!“, a spus mama-mare, ca și cum era un lucru evident.”

 

Ana, mezina familiei, este cea care relatează un episod din viața ei. Văzută prin ochii ei, lucrurile sunt relatate într-un fel extrem de personal, această existență pare una idealizată, este o lume mică, aparent statornică și armonioasă.

 Miraculosul își face loc în povestea Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări, iar supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește o întâmplare, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară. Micșorată, precum Alice, pentru a încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi lumea.

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratoarea se poate întoarce oricând, pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată.

Ana se implică în jocul propus de mama-mare cu o curiozitate și naivitate copilărească,deși nu înțelege scopurile,,societății”,are dorința de a cunoaște mai mult, de a ști, de a ajuta.Primește astfel adevărate lecții de viață, pe care, desigur,ea și ceilalți, nu le va înțelege pe moment, dar de care, poate, își va aminti în timp.Prin joc,copiilor le sunt arătate valorile pe care, respectându-le,vor învăța să privească lumea cu respect.și bun simț.Făcând parte din „Societatea [de] Îndreptat Lumea“prin eforturile perseverente,copiilor li se impun reguli de: sănătate, bună purtare, bună învăţătură,îndreptarea lumii. Sunt atrași de,,îndreptarea lumii”,nu știu cum poate fi îndreptată,reparată sau corectată o lume,oamenii,iar dispariția câinelui Miticuțu,de care știa o femeie ce li s-a părut copiilor,,rea”și care le povestește că hingherii îl vor omorî și pielea va deveni mănuși,este socotit un prilej prin care un om poate fi îndreptat.Femeia este văzută de copii cu groază,iar finalul ei este moartea în somn.Este un prilej bun pentru mama-mare,pentru a le da o lecție de viață:un om nu poate fi judecat,dacă nu i se cunoaște viața,clipele prin care a trecut,nu e demn să dorești răul cuiva,dacă-l privești cu superficialitate,cu ușurință.Astfel au înțeles că,,îndreptarea lumii”poate începe cu felul în care ei înțeleg că scopurile vieții,cele pe care le are ,,societatea”vin ca o reacție inocentă la strâmbătatea,fragilitatea,răutatea vieții;corectând felul lor de a înțelege lumea,vor putea îndrepta pe ceilalți,vor ști să înțeleagă oamenii. Îndreptarea lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de exercițiu absolut modern în simplitatea și tradiționalismul său: dacă fiecare s-ar îndrepta pe sine, lumea ar fi mult mai frumoasă.,, Societatea de Îndreptat Lumea”este o întoarcere spre sine,o descoperire a sinelui în felul în care fiinţa este privită diferit față de ea însăşi.

 Ce înseamnă să fii inocent? Unii ar spune că a fi neştiutor sau simpatic. Eu cred că asta înseamnă să fii copil, să nu te preocupe prea mult problemele adulţilor, metaforele care îți trec pe la urechi cu sensuri care mai de care încifrate,pentru că viața este un dar de care ar trebui să ne bucurăm la orice vârstă ca un copil.

Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la ,,Inocenții" (Editura Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea, reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi. 

 

E toamnă........

 

Toamna nu e doar un anotimp, ci și o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment al vieții, este ca o oglindă acoperită cu o catifea de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă, iar castanele cad una câte una.Toamna este un timp fericit, vibrând de parfumul primăverii, de căldura verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe... Toamna invadează peisajul sufletului meu și verdele începe să fie ars de brume...este  toamna aceea molcomă și roșcovană, cu cer albastru, când copacii desfrunziți par senini. Îmi place și toamna cealaltă, rece și zburlită de vânturi, udată de ploi mărunte, cu stropi reci ca o ninsoare invizibilă, când cețurile se lasă grele, burnița devine mai neguroasă și mai rece,câte o pasăre cenușie mă privește dintre ramurile goale și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. Dar toamna e profund auditivă,e frumoasă sonor.... ajunge să o ascult și să o pândesc, până simt pulsând în timpane tăcerea zgomotoasă. 

                                E toamnă.... e poezia însingurării și a culorilor de chihlimbar.....

Crezi că este important să te implici ca voluntar la diferite evenimente?

 Am citit că voluntariatul este sprijinul oferit altor persoane fără așteptarea de a primi ceva în schimb. Cred că implicarea în acțiuni de voluntariat ne face să ne simțim mai BINE în de propria viață, mai conectați cu semenii. Nu contează foarte mult unde locuiești, ce culoare a pielii sau nivel de venit ai – șansele sunt mari ca implicarea în activități de voluntariat să ajute. Un comportament generos poate crește nivelul fericirii, dar nu este obligatoriu să se întâmple așa. Când ne gândim la beneficiile pe care le poate aduce implicarea în activități de voluntariat,cred că aceste beneficii se datorează faptului că voluntarii,indiferent de vârstă, se simt liberi să aleagă pe cine doresc să ajute și în ce fel;se simt conectați cu cei pe care îi ajută; acumulează experiență;devin mai generoși; află ce activități le plac. Chiar și situația în care aleg o activitate care nu li se potrivește reprezintă un avantaj, pentru că în acest fel se autocunosc și pot afla mult mai ușor care este traseul pe care își doresc să-l urmeze.Îi admir pe cei care poartă tricouri pe care scrie,,voluntar”,au o privire luminoasă și o încredere în felul lor de a fi.

     Îmi plac acțiunile de voluntariat pentru:apărarea spațiilor verzi,promovarea măsurilor de depoluare a orașelor;protejarea patrimoniului peisagistic,arhitectural,istoric;

        și ceva de suflet=apărarea drepturilor animalelor și stoparea cruzimii față de acestea. 

Asociază fragmentul din „Croitorul de cărți” de Monica Pillat cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

,,Deși era încă devreme, în librăria S era din ce în ce mai mare agitația. Pe lângă personalul care amenaja de zor vitrina, se oferiseră mulți voluntari: unii se străduiau să facă mai mult loc, mutând din etajere în fundul încăperii, alții cărau de colo-colo scaune pentru invitați, câțiva montau la mijloc trei fotolii și-o masă învelită în catifea portocalie. Acolo, debutanta urma să dea autografe. În colțul stâng se așeza o tavă cu pahare și două sticle cu apă minerală, iar în dreapta se instalau diverse microfoane și boxe de amplificare. Majoritatea celor dinăuntru, atât de doritori s-ajute, era formată din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma anume cum să scrie.

După un ceas, năvăli lumea înăuntru: ziariști și fotografi în jeans și în tricouri, fete-n ținute sport, doamne-n taioare elegante, studenți nepieptănați, profesori în costum, pâlcuri de pensionare în rochii înflorate, bătrâni cu pălărie și baston. Veniseră atrași nu doar de faima croitorului de cărți, ci și de editura norocoasă care făcea de două săptămâni publicitate-n media, vestind cu insistență lansarea unui „text-model”.

Dar punctul de atracție era însăși vitrina, care, odată aranjată, chiar oferea celor din stradă un spectacol inedit, cu un motan scânteietor de negru care se învârtea printre volumele expuse. Mai mult, chiar și coperta jurnalului înfățișa ochii aceleiași pisici, privind de sus trei personaje, învăluite într-un abur. Deși-n scrierea Flaviei nu apărea nicio felină, Van, care cunoștea din experiență cum se captează atenția cumpărătorilor nesiguri, lucrase cu ilustratorul. Într-adevăr, imaginea-și făcea efectul: curioșii care se opriseră în treacăt formau deja o coadă la ușa librăriei.

 Ajunsă în vecinătate, fata se îngrozi de-atâția oameni și vru s-o ia-napoi, dar croitorul de cărți o apucă de mână și-o trase după el, spre o intrare laterală. Nici nu pășiră bine înăuntru, că se și pomeniră aplaudați frenetic de spectatorii-n așteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afară, dacă el n-o forța să stea pe loc, ținându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un clește. Se înclinară amândoi în fața lumii, apoi, poftiți de editorul-gazdă, se așezară în fotolii, la masa cea portocalie. Alături, de o parte și de alta, se înălțau teancuri de exemplare nou-nouțe, pe două postamente îmbrăcate într-o hârtie aurie creponată.

 Librarul-șef, un ins subțire-n haine albe, ca de mire, le adresă emoționat la microfon „un bun venit”, iar editorul, mai rotofei și mult mai degajat, într-o cămașă-n dungi albastre, îi copleși cu mulțumiri pe organizatori, pe cei prezenți, pe debutantă și, la urmă, pe „sufletul din spatele celor mai bune cărți”.

Cel numit astfel mai făcu o reverență în aclamațiile mulțimii. Vorbi despre motanul din vitrină și despre ochii lui atât de galbeni, care îi inspiraseră coperta, apoi se-ntoarse către Flavia, mărturisi ce tare-l captivase manuscrisul și-i îndemnă pe cei de față să cumpere neapărat volumul din care nu putuse schimba niciun cuvânt.

Veni și rândul ei. Luă microfonul cu sfială și, ridicându-se, rosti cu vocea gâtuită:

— Îmi pare rău că am stârnit atâta vâlvă... Eu sunt un nimeni și am început acest jurnal ca să-nțeleg ce mi se-ntâmplă, nimic mai mult. Claudiu Van își face visuri...

Un ropot de aplauze o întrerupse și, de îndată, editorul îi invită pe cei din jur să se încoloneze pentru autografe. Motanul negru părăsi vitrina și, tacticos, i se urcă pe umăr croitorului de cărți.

 Volumul se vindea fulgerător și cele două teancuri dispărură într-o clipă. Aduseră încă pe-atâtea din depozit.

— Ce să le scriu? îl întrebă pe Van, pierdută, în timp ce oamenii se-apropiau de masă.

 — Îi întrebi numele, pui „pentru X” și te semnezi, zâmbi mișcat de fâstâceala fetei.

 — Întreabă-i tu, îl rugă Flavia cu obrajii-n flăcări, și eu le scriu, însă stiloul îi tremura deja în mână. Treptat, putu să se calmeze. Caligrafia ei măruntă se așternu pe zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplură masa. Într-un târziu își înălță privirea.

Afară se înnopta și librăria se golise, când, din penumbră, se desprinse cititorul. Ținea cartea la piept, în timp ce-nainta, ca-n transă. Era înalt, cu tenul alb de nordic și-n părul blond lucea o undă cenușie. Ochii lui verzi-albaștri scăpărau ciudat când îi întinse exemplarul.

 — Cum vă numiți? îl cercetă surprinsă Flavia.

— Mihnea Fardopol.

                                                       (Monica Pillat, Croitorul de cărți)

Agitația dintr-o librărie a voluntarilor care amenajau vitrina,interiorul arăta că în curând acolo se vor da autografe pe o carte nouă.Mulțimea diversă fusese atrasă de vitrina în care un motan negru mergea printre cărți,fusese ideea lui Van,cel care știa cum sunt atrași oamenii de neobișnuit (este ,,croitorul de cărți”- vede o carte ca pe o haină ce trebuie potrivită ,modelată cât mai bine pe mintea celui ce o citește.Dacă e lipsită de originalitate,vor fi adăugate explicații sau vor fi tăiate pasajele inutile;astfel cititorii vor fi surprinși,puși să descopere ).Flavia,autoarea cărții, este speriată de oamenii dornici să o cunoască,dar este obligată să rămână,mulțumește celor ce o apludă.Librarul-șef își exprimă satisfacția pentru prezența tuturor,iar Flavia,autoarea,este timidă,copleșită de întâmplarea la care este prezentă.Modestă,emoționată îi cere ajutorul lui Van,dar cu timpul se liniștește,scrie autografe.În fața ei,în final,în noapte, apare un ins deosebit,special de care este surprinsă.

,,Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris, pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

..... Şi-am prins să ne uităm la toate cotoarele din raft, împărţindu-ne frăţeşte şi verişoreşte munca, fiecare vreo douăzeci de rafturi, ca să găsim un titlu de tip 1 iulie (asta e ziua Dinei), aşa ceva, plus un nume feminin. Şi-am tresărit cu toţii când vărul meu a găsit o carte de Erich Kästner care se chema Ziua de 35 mai. A, asta da zi de naştere.......

Cartea pe care o căutam avea ceva cu mai. Atunci Dina a remarcat că mai poate să apară în titlu şi altfel decât ca nume al unei luni.

— Ceva de genul „Au mai trecut şapte zile“, a completat fratele meu – care a înţeles imediat –, adică, cum ar veni, 7 mai.

Am dat de o mulţime de titluri cu cifre Cinci săptămani in balon, Ocolul pămantului în optzeci de zile, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Capra cu trei iezi, Cei trei mușchetari, După douăzeci de ani, Cei patruzeci şi cinci, iar despre cărţile cu nume de femei, ce să vă spun, erau nenumărate, în română, în franceză, în engleză, în germană şi numai numele meu, Ana, l-am găsit în vreo trei titluri. Cu toate astea n- am găsit vreo carte care să ne dezvăluie data secretă, nici eu, nici ceilalţi.”

                                                                                 (Inocenții de Ioana Pârvulescu)

În acest fragment,autoarea scrie despre secretele cărților,care pot dăinui și pot dezvălui peste ani trăirile sciitorului,acestea îl leagă pe scriitor de carte,iar cititorii le descoperă prin lectură.indiferent că scriitorul este vesel sau trist,a dorit aventura sau iubirea,cartea nu trebuie să-l trădeze,e legătura ascunsă dintre scriitor,carte și cititor.Autoarea mărturisește,căutând un titlu anume că acest titlu al  unei cărți poate descoperi nume și date secrete care vor stârni imaginația cititorului.

               În cele două fragmente cărțile sunt viață, viața este ca o carte, care educă ,și câteodată cele două e greu să mai fie deosebite. În cărți, autorii scriu despre freamătul, neliniștea și bucuriile care decurg din acceptarea vieții și a condiției umane. Fiecare carte îndeplinește  funcția unei oglinzi,dacă cititorii nu se regăsesc în alcătuirea ei, atunci ea, cartea, nu și-a îndeplinit menirea, este doar un simplu obiect rigid și plat, o scornelă a autorului, o formă de împăunare.Cred că  a scrie literatură înseamnă a fi capabil de a capta și transmite emoție umană, asta încercă autorii în cărțile lor. Sunt inspirați de tot ce-i înconjoară:de cărți, de prieteni, de poezie, de muzică, de orice formă de artă care poate capta și transmite emoția umană.  

În concluzie,a publica o carte este un bun exercițiu de înfrângere a timidității,o dorință de a comunica prin scris cu oamenii.

.....am ales fragmentul din,,Inocenții”,știind că este o carte foarte citită.....

 

 

 

gânduri de noiembrie

 

Spre deosebire de arcuitul octombrie, noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună decisă să nu aducă nimic bun- doar frig, vânt şi ploa­ie, ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen micșorat  în cărbune. Co­pa­cii ca­re ne încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi neplăcute, stafii răzbu­nă­toare ca­re ne bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un maestru auster, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici, să ne cu­noaştem struc­tura. El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de vise şi false aşteptări. Ne în­conjoară de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe, să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine, să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem, să ne acceptăm și să ne pregătim cum se cuvine pen­tru ce ur­mea­ză- cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

 No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, către esenţa noastră.Cine iese senin din noiembrie a câştigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune toate anotimpurile. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până şi februarie, nesuferit de multă lume, vine măcar cu promisiunea pri­mă­verii. Cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: voie bună.

Dar mai întâi să vină la mine vân­tul, să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să umple totul de frunze de sus până jos ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni; pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea, pe care alerg dimineața spre școală, şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus mirosul de frig şi fum,mirosul de noiembrie, mi­rosul pe care aș vrea să-l dăruiesc. Dar aerul.... pe care l-aș numi albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte, aerul care mă umple şi mă  mângâie când îl respir, aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră? Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.

 Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. În noiembrie, cerul pare desenat cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când, iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în no­iembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi......

zbor de noiembrie

 

Îmi place noiembrie și nu știu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptățită- nimeni nu vrea să știe de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie,de frunze umede.În noiembrie, se scurtează lumina, căldura solară. În timp ce frigul și neliniștea coboară pe pământ, întunericul se grăbește să acopere ferestrele caselor și să tragă ener­gic oblonul peste cer. Par­că mă îndeamnă din priviri să mă potolesc, să-mi schimb programul, să mă grăbesc spre casă, ca apoi, să descopăr acel minunat sentiment de liniște și de confort - un gol catifelat și plăpând, pe care încep  aproape în joacă să-l acopăr cu gânduri.

Și totuși îmi place noiembrie și nu știu de ce sau știu...în noiembrie alerg  în acele zile de miere, când lu­mina pare cobo­râtă peste lume, direct din rai,alerg,pentru că viața mea este un zbor continuu...

Mihai Eminescu,, La curtea cuconului Vasile Creangă”-descriere

 

,, Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrăvi, dosind pintre ele sate întinse, încunjurate cu şanţ, a căror căsuţe mici şi acoperite cu paie şi stuf dogorit par ca nişte stupi scunzi, şi din fumul ce le umple atmosfera biserica-şi ridică turnul ei boltit şi rotund, acoperit cu tinichea albă care străluceşte frumos în soare, ca o argintoasă gândire, din mijlocul satelor cufundate în tăcere şi a verzii şi-ntunecatei lumi a pădurilor.

Siretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încunjurate cu papură ce-şi înalţă ciucalăii copţi în soare, cu stuf, cu măturile mohorâte ca blana de urs şi răgoz verde. Pe malurile iazurilor jur împrejur mătreaţa de un verde tânăr străluceşte ca mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectând în el umbra lumii ce-l înconjură.

Pe câte-un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghe strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în faţa curţii se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zăplaz şindilit, umbrit de plopi, salcâmi sau nuci. În dreapta curţii, care se numeşte ,,sus", sunt în genere grajduri şi hambare, în stânga ― acarete pentru bucătărie şi servitori, numită ,,jos", iar din dosul curţii se întinde-n patrat, cu şanţ, pomătul, florăriile, via şi prisaca.

Aceasta este arătarea stereotipă a satelor şi curţilor, fără privire la modificaţiunile întâmplătoare care individualizează pe fiecare din ele.

Caracterul vieţii de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colţul drumului, babele detot bătrâne şed torcând la umbră pe prispă şi moşnegii adunaţi la crâşmă îşi petrec restul vieţii lor bând şi povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieţii pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi împăciuitoare.”

                                           (Mihai Eminescu, La curtea cuconului Vasile Creangă)

 

Privirea călătorului se oprește pe valea Siretului arcuită de albastrul cerului,într-o zi de vară, și observă întinderile de păduri și dumbrăvi ce ascund sate.Eminescu  se dovedește un bun observator, descoperind leagănul mirific,raiul pământesc al spațiului natural de poveste.Încântat pătrunde prin umbra copacilor spre casele satelor acoperite cu paie,stuf și le compară cu,,stupi scunzi”,locuri ale vieții,hărniciei,al familiei;din fumul caselor,ce înalță pământul spre cer,în tăcerea înconjurătoare strălucește biserica,ascunzând înțelepciunea divină.Și din nou privirea caută pământul găsind apa înceată a Siretului oprită de mici lacuri,înconjurate de papură,iar privitorul îi descrie fructele,,ciucălăii copți”,fascinat de culorile maronii și verzi ce armonizează.Verdele domină peisajul apei în care se oglindește,,umbra lumii”,conturul lumii eliberată de timp,spre eternitate.Imaginile vizuale apar în descrierile curților liniștite,iar ochiul enumeră părțile casei:ferestrele,cerdacul,scările,semicercul ogrăzii înconjurat de umbra plopilor,salcâmilor,nucilor-pomi care adăpostesc o lume.Este o încântare cum sunt despărțite accesoriile:sus și jos,fiecare având rosturi bine stabilite.Dar dominantă este liniștea,tăcerea vieții,deschiderea spre adevăruri ascunse:ziua este a celor două vârste:copilăria cu jocul și bătrânețea cu viața încetinită.Seara este momentul trecerii spre miracolul nopții,al păcii,al împăcării.

Descrierea lui Eminescu pare a fi împrumutată din felul cum geografii alcătuiesc harta unui teritoriu. de la orizontala pământului la verticala cerului,interesant cum Eminescu reține formele ondulatorii ale spațiului fizic.

Se observă o contopire a spațiului natural larg dimensionat:malul Siretului,aspectul satului- cu cel sufletesc sugerat liniștea naturii,a oamenilor,sacru fior, în fața planurilor natale. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive și vizuale redau tăcerea necuprinsului de la satul din vale până la apa Siretului și apoi până la bolta senină a cerului, în momentul înserării și a intrării în noapte. Aceste detalii zugrăvesc imagini așa cum le-a văzut poetul cu lumini și umbre, culoarea ce domină peisajul este verdele,iar liniștea stăpânește lumea.Cuvinte ca:cer,sate,căsuțe,curți,vale,apă păduri,dumbrăvi,copii,babe,moșnegi indică apartenența la un spațiu geografic românesc, ele reflectă o istorie locală străveche care ne este proprie.Descrierea aceasta este o pagină strălucită a satului,a peisajului etern românesc. Eminescu a avut in totdeauna un adânc simț al realului,iar figurile de stil sunt surprinzătoare :epitete:,,întunecata umbră,căsuțe mici,stuf dogorit,turnul boltit și rotund,ochiul verde cel clar;comparații: ,,căsuțe ca niște stupi scunzi, mătreaţa de un verde tânăr străluceşte ca mătasa;metafore:,, arcurile de safir ale cerului, o argintoasă gândire;personificări:,, fluvii de aer tremurau, Siretul, în văratica sa lene.Eminescu descrie amănunțit natura în totala armonie cu viața și trăirile din acele locuri, farmecul peisajului este sporit de armonia culorilor,a sunetelor liniștite,de atmosfera de intimitate în care toate mișcările sunt abia simțite.