,, Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale
cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau
risipite, cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrăvi, dosind pintre ele sate
întinse, încunjurate cu şanţ, a căror căsuţe mici şi acoperite cu paie şi stuf
dogorit par ca nişte stupi scunzi, şi din fumul ce le umple atmosfera
biserica-şi ridică turnul ei boltit şi rotund, acoperit cu tinichea albă care
străluceşte frumos în soare, ca o argintoasă gândire, din mijlocul satelor
cufundate în tăcere şi a verzii şi-ntunecatei lumi a pădurilor.
Siretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul
său de iazuri mari, încunjurate cu papură ce-şi înalţă ciucalăii copţi în
soare, cu stuf, cu măturile mohorâte ca blana de urs şi răgoz verde. Pe
malurile iazurilor jur împrejur mătreaţa de un verde tânăr străluceşte ca
mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectând în
el umbra lumii ce-l înconjură.
Pe câte-un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu
îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghe strălucesc în
soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în faţa curţii se-ntinde o ogradă
mare în semicerc, încunjurată cu zăplaz şindilit, umbrit de plopi, salcâmi sau
nuci. În dreapta curţii, care se numeşte ,,sus", sunt în genere grajduri
şi hambare, în stânga ― acarete pentru bucătărie şi servitori, numită ,,jos",
iar din dosul curţii se întinde-n patrat, cu şanţ, pomătul, florăriile, via şi
prisaca.
Aceasta este arătarea stereotipă a satelor şi curţilor,
fără privire la modificaţiunile întâmplătoare care individualizează pe fiecare
din ele.
Caracterul vieţii de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua,
oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colţul drumului, babele detot
bătrâne şed torcând la umbră pe prispă şi moşnegii adunaţi la crâşmă îşi petrec
restul vieţii lor bând şi povestind. Abia sara, când satul devine centrul
vieţii pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească,
idilică şi împăciuitoare.”
(Mihai Eminescu, La curtea cuconului Vasile Creangă)
Privirea călătorului se oprește pe valea Siretului
arcuită de albastrul cerului,într-o zi de vară, și observă întinderile de
păduri și dumbrăvi ce ascund sate.Eminescu se dovedește un bun observator, descoperind
leagănul mirific,raiul pământesc al spațiului natural de poveste.Încântat
pătrunde prin umbra copacilor spre casele satelor acoperite cu paie,stuf și le
compară cu,,stupi scunzi”,locuri ale vieții,hărniciei,al familiei;din fumul
caselor,ce înalță pământul spre cer,în tăcerea înconjurătoare strălucește
biserica,ascunzând înțelepciunea divină.Și din nou privirea caută pământul
găsind apa înceată a Siretului oprită de mici lacuri,înconjurate de papură,iar
privitorul îi descrie fructele,,ciucălăii copți”,fascinat de culorile maronii
și verzi ce armonizează.Verdele domină peisajul apei în care se
oglindește,,umbra lumii”,conturul lumii eliberată de timp,spre eternitate.Imaginile
vizuale apar în descrierile curților liniștite,iar ochiul enumeră părțile
casei:ferestrele,cerdacul,scările,semicercul ogrăzii înconjurat de umbra
plopilor,salcâmilor,nucilor-pomi care adăpostesc o lume.Este o încântare cum
sunt despărțite accesoriile:sus și jos,fiecare având rosturi bine stabilite.Dar
dominantă este liniștea,tăcerea vieții,deschiderea spre adevăruri ascunse:ziua
este a celor două vârste:copilăria cu jocul și bătrânețea cu viața
încetinită.Seara este momentul trecerii spre miracolul nopții,al păcii,al împăcării.
Descrierea lui Eminescu pare a fi împrumutată din felul
cum geografii alcătuiesc harta unui teritoriu. de la orizontala pământului la
verticala cerului,interesant cum Eminescu reține formele ondulatorii ale
spațiului fizic.
Se observă o contopire a spațiului natural larg
dimensionat:malul Siretului,aspectul satului- cu cel sufletesc sugerat liniștea
naturii,a oamenilor,sacru fior, în fața planurilor natale. Elementele de peisaj
constituite de imagini auditive și vizuale redau tăcerea necuprinsului de la
satul din vale până la apa Siretului și apoi până la bolta senină a cerului, în
momentul înserării și a intrării în noapte. Aceste detalii zugrăvesc imagini așa
cum le-a văzut poetul cu lumini și umbre, culoarea ce domină peisajul este
verdele,iar liniștea stăpânește lumea.Cuvinte ca:cer,sate,căsuțe,curți,vale,apă
păduri,dumbrăvi,copii,babe,moșnegi indică apartenența la un spațiu geografic românesc,
ele reflectă o istorie locală străveche care ne este proprie.Descrierea aceasta
este o pagină strălucită a satului,a peisajului etern românesc. Eminescu a avut
in totdeauna un adânc simț al realului,iar figurile de stil sunt surprinzătoare
:epitete:,,întunecata umbră,căsuțe mici,stuf dogorit,turnul boltit și
rotund,ochiul verde cel clar;comparații: ,,căsuțe ca niște stupi scunzi, mătreaţa
de un verde tânăr străluceşte ca mătasa;metafore:,, arcurile de safir ale
cerului, o argintoasă gândire;personificări:,, fluvii de aer tremurau, Siretul,
în văratica sa lene.Eminescu descrie amănunțit natura în totala armonie cu viața
și trăirile din acele locuri, farmecul peisajului este sporit de armonia culorilor,a
sunetelor liniștite,de atmosfera de intimitate în care toate mișcările sunt
abia simțite.
