În aceastӑ operӑ sunt 366 de poeme,
împӑrţite în 317 sonete, 29 de canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigaluri, poeme scrise în Toscana, închinate iubitei sale-
Laura de Noves, reunite sub titlul "Canțonierul". Această culegere de
poezii de dragoste surprinde prin delicatețe, armonie, cultul pentru frumos și
marea ei putere de idealizare a femeii. Poemele lui Petrarca se
caracterizează printr-o perfecțiune prozodică fără egal, exprimă sentimentele
și stările sufletești ale unui îndrăgostit: duioșie, melancolie, visare.Limba
versurilor este aleasă,pură,elegantă.
,,Canţonierul”
are douӑ mari pӑrţi: „Întru viaţa madonei Laura”, a doua „Întru moartea madonei
Laura”. Petrarca îşi povesteşte viaţa tristӑ, iubirea sa pentru Laura, pe care
o vede pentru prima datӑ în 6 aprilie 1327, în biserica Santa Chiara din
Avignon. (Laura a fost fiica lui Audiberto di Noves şi mӑritatӑ din 1325 cu Ugo
de Sade (interesant nume...).
Petrarca
descrie cum s-a îndrӑgostit de Laura: „Pornind cu dinadins sӑ se rӑzbune / şi
mii de înfruntӑri sӑ pedepseascӑ, / luӑ arcu-Amor pe-ascuns, ca sӑ loveascӑ /
cum cel ce vrea din pândӑ-a te rӑpune.”Amor loveşte din plin cu sӑgeţile sale. În multe poeme legӑtura sentimentalӑ între cei doi se face prin ochii iubitei: „Lumina blândӑ-a soarelui, cernitӑ / de mila lui Cristos, se plângea-n ţӑrânӑ / în ziua când de ochii tӑi, stӑpânӑ, / legat am fost, ca pasӑrea momitӑ.”
Poetul italian a fost, doar el, lovit de sӑgeţile lui Amor. Ea, se pare cӑ nu... „Dar n-a fost drept sӑgeata sӑ-şi mӑsoare / cu pieptu-mi fӑrӑ platoşe, iar ţie / nici arcu-ntins mӑcar sӑ nu-ţi arate.”
Se consoleazӑ cu iubirea sa neîmpӑrtӑşitӑ: „La fel şi ea ce-ntre femei e soare / spre mine-ndreaptӑ razele-i senine //şi dragostea în pieptul meu rӑsare. / Zadarnic însӑ-n raze mӑ-nveleşte, / nicicând nu-i primӑvarӑ pentru mine.”
Ştie cӑ aşteptarea e zadarnicӑ, că nu se va alege decât cu „târzii suspine”.
„Poate-mi va da Iubirea îndrӑznealӑ / sӑ deapӑn doruri ce s-au frânt în mine, / zile şi ani, grӑind fӑrӑ sfialӑ. //Şi-atunci, de cӑrunteţii nu-i stӑ bine / dorinţi sӑ-ncingӑ-n piept, fӑrӑ-ndoialӑ / mӑ vor hrӑni mӑcar târzii suspine.”
Şi chiar se întreabӑ: „Va fi s-ajung odatӑ ziua-n care, / privindu-mi anii cum gonesc spre moarte, / sӑ scap de chin şi focu-ncins în mine? // Şi-mi va fi dat din farmecul ce-mparte / fӑptura ei sӑ gust spre desfӑtare / doar cât aş vrea s-aleg şi se cuvine?”
Autorul
ar dori sӑ-şi ducӑ existenţa dupӑ doctrina platonicӑ, cea care spunea cӑ
îndrӑgostiţii au capacitatea de a trӑi cu trupul departe de suflet.(astӑzi am
zice cӑ mintea, uneori, poate fi în altӑ parte decât omul.)
Messer Francesco spunea cu mai bine de şase secole
în urmӑ:
„...Amor: Nu-ţi aminteşti – mӑ-nvaţӑ - / cӑ doar
îndrӑgostiţii pot sӑ scape / de legile ce-s omenirii parte?”Tot el îşi recunoaşte incapacitatea de a fi el însuşi în prezenţa ei: „de-aceea mintea dӑ-napoi sfioasӑ / şi nu-ndrӑzneşte versuri sӑ-ţi închine.”
Petrarca asociazӑ de foarte multe ori numele
iubitei cu numele plantei:laur.
„Vinovaţi” de dragostea sa neînţeleasӑ sunt
„ei doi”, zeul Amor şi preafrumoasa Laura: „Ei doi la chip mӑ
preschimbarӑ-atare, / încât din om ajuns-am laur verde / ce niciodatӑ frunzele
nu-şi pierde.”
Se referă la trecerea timpului şi a vieţii: „Cum
timpul însӑ-aleargӑ-n zbor cu anii / şi toţi i-ajungem morţii reci limanul / cu
negre-adesea ori cӑrunte plete / eu dulce umbrӑ voi cӑta sub laur”.Pe 6 aprilie, în 1348, Laura moare, rӑpusӑ de ciumӑ.
În toatӑ partea a doua a „Canţonierului”
„Întru moartea madonei Laura”, sunt cuprinse poemele infinitei dureri a
poetului.
Lui Petrarca, viaţa-i pare fӑrӑ rost, dacӑ Laura
nu mai este: „Orice-ntârziere-n viaţӑ mi-e sorginte / de lacrimi, de poveri, de
suferinţӑ. / Cum n-am murit cu trei ani înainte!.. „versul meu nu cântӑ azi, ci
plânge.”.Ochii Laurei l-au impresionat pe Petrarca, atât timp cât ea a trӑit, aceeaşi ochi sunt amintirea cea mai vie, când ea nu mai este: „Frumoşii ochi ce-nsenineazӑ locul // cu dulce-arzând pupilele ca focul / ziceau: „Rӑmâneţi, prieteni dragi, cu bine. / Nicicând aici, ne vom vedea altunde”.
Consolarea vine prin credinţӑ: „O lume-ntreagӑ-i contempla splendoarea, / când Dumnezeu, vrând sӑ-şi gӑteascӑ cerul, / o luӑ cu el: acolo-i era locul.”
Sunt, în „Canţonierul”, descrieri superbe şi
figuri de stil absolut unice.Iată un exemplu „şi vietӑţi ce nu se tem de soare,
/ toate trudesc doar cât albeşte ziua; // „Ci eu, din clipa când se-ndeamnӑ
norii / sӑ scuture de umbre moi pӑmântul”.
„Canţonierul” cuprinde idei şi de imagini extraordinare.
Oare-i putem cuprinde toate înţelesurile? Daca-am putea-o face, putem fi siguri
cӑ am judecat şi cu mintea, dar şi cu sufletul?
Francesco
Petrarca spunea: „când poţi sӑ spui cum arzi, nu şţii ce-i focul.” Şi el a
ştiut cӑ arde stând, inutil şi însingurat, în prezenţa Laurei. Dar, are
consolarea cӑ arderea sa interioarӑ a dat naştere unui foc,unei lumini.Messer
Francesco ştie a venit pe lume, pentru a scrie poezii. E ceva care-l îndeamnӑ
sӑ facӑ asta în permanenţӑ: „O sorӑ-a ta, canţonӑ, şi-a luat zborul
şi alta simt cum mi se zbate-n mine:
se-ndeamnӑ, ştiu, a se rosti-n cuvinte.”
