,,Deși era încă devreme, în librăria S era din ce în ce
mai mare agitația. Pe lângă personalul care amenaja de zor vitrina, se
oferiseră mulți voluntari: unii se străduiau să facă mai mult loc, mutând din
etajere în fundul încăperii, alții cărau de colo-colo scaune pentru invitați,
câțiva montau la mijloc trei fotolii și-o masă învelită în catifea portocalie.
Acolo, debutanta urma să dea autografe. În colțul stâng se așeza o tavă cu
pahare și două sticle cu apă minerală, iar în dreapta se instalau diverse
microfoane și boxe de amplificare. Majoritatea celor dinăuntru, atât de
doritori s-ajute, era formată din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma anume
cum să scrie.
După un ceas, năvăli lumea înăuntru: ziariști și
fotografi în jeans și în tricouri, fete-n ținute sport, doamne-n taioare
elegante, studenți nepieptănați, profesori în costum, pâlcuri de pensionare în
rochii înflorate, bătrâni cu pălărie și baston. Veniseră atrași nu doar de
faima croitorului de cărți, ci și de editura norocoasă care făcea de două
săptămâni publicitate-n media, vestind cu insistență lansarea unui
„text-model”.
Dar punctul de atracție era însăși vitrina, care, odată
aranjată, chiar oferea celor din stradă un spectacol inedit, cu un motan
scânteietor de negru care se învârtea printre volumele expuse. Mai mult, chiar
și coperta jurnalului înfățișa ochii aceleiași pisici, privind de sus trei
personaje, învăluite într-un abur. Deși-n scrierea Flaviei nu apărea nicio
felină, Van, care cunoștea din experiență cum se captează atenția
cumpărătorilor nesiguri, lucrase cu ilustratorul. Într-adevăr, imaginea-și
făcea efectul: curioșii care se opriseră în treacăt formau deja o coadă la ușa
librăriei.
Ajunsă în
vecinătate, fata se îngrozi de-atâția oameni și vru s-o ia-napoi, dar croitorul
de cărți o apucă de mână și-o trase după el, spre o intrare laterală. Nici nu
pășiră bine înăuntru, că se și pomeniră aplaudați frenetic de spectatorii-n
așteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afară, dacă el n-o forța să stea pe
loc, ținându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un clește. Se înclinară
amândoi în fața lumii, apoi, poftiți de editorul-gazdă, se așezară în fotolii,
la masa cea portocalie. Alături, de o parte și de alta, se înălțau teancuri de
exemplare nou-nouțe, pe două postamente îmbrăcate într-o hârtie aurie
creponată.
Librarul-șef, un
ins subțire-n haine albe, ca de mire, le adresă emoționat la microfon „un bun
venit”, iar editorul, mai rotofei și mult mai degajat, într-o cămașă-n dungi
albastre, îi copleși cu mulțumiri pe organizatori, pe cei prezenți, pe
debutantă și, la urmă, pe „sufletul din spatele celor mai bune cărți”.
Cel numit astfel mai făcu o reverență în aclamațiile
mulțimii. Vorbi despre motanul din vitrină și despre ochii lui atât de galbeni,
care îi inspiraseră coperta, apoi se-ntoarse către Flavia, mărturisi ce tare-l
captivase manuscrisul și-i îndemnă pe cei de față să cumpere neapărat volumul
din care nu putuse schimba niciun cuvânt.
Veni și rândul ei. Luă microfonul cu sfială și,
ridicându-se, rosti cu vocea gâtuită:
— Îmi pare rău că am stârnit atâta vâlvă... Eu sunt un
nimeni și am început acest jurnal ca să-nțeleg ce mi se-ntâmplă, nimic mai
mult. Claudiu Van își face visuri...
Un ropot de aplauze o întrerupse și, de îndată, editorul
îi invită pe cei din jur să se încoloneze pentru autografe. Motanul negru
părăsi vitrina și, tacticos, i se urcă pe umăr croitorului de cărți.
Volumul se vindea
fulgerător și cele două teancuri dispărură într-o clipă. Aduseră încă pe-atâtea
din depozit.
— Ce să le scriu? îl întrebă pe Van, pierdută, în timp ce
oamenii se-apropiau de masă.
— Îi întrebi
numele, pui „pentru X” și te semnezi, zâmbi mișcat de fâstâceala fetei.
— Întreabă-i tu,
îl rugă Flavia cu obrajii-n flăcări, și eu le scriu, însă stiloul îi tremura
deja în mână. Treptat, putu să se calmeze. Caligrafia ei măruntă se așternu pe
zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplură masa. Într-un târziu
își înălță privirea.
Afară se înnopta și librăria se golise, când, din
penumbră, se desprinse cititorul. Ținea cartea la piept, în timp ce-nainta,
ca-n transă. Era înalt, cu tenul alb de nordic și-n părul blond lucea o undă
cenușie. Ochii lui verzi-albaștri scăpărau ciudat când îi întinse exemplarul.
— Cum vă numiți?
îl cercetă surprinsă Flavia.
— Mihnea Fardopol.
(Monica Pillat, Croitorul de cărți)
Agitația dintr-o librărie a voluntarilor care amenajau
vitrina,interiorul arăta că în curând acolo se vor da autografe pe o carte
nouă.Mulțimea diversă fusese atrasă de vitrina în care un motan negru mergea
printre cărți,fusese ideea lui Van,cel care știa cum sunt atrași oamenii de neobișnuit
(este ,,croitorul de cărți”- vede o carte ca pe o haină ce trebuie potrivită
,modelată cât mai bine pe mintea celui ce o citește.Dacă e lipsită de
originalitate,vor fi adăugate explicații sau vor fi tăiate pasajele
inutile;astfel cititorii vor fi surprinși,puși să descopere ).Flavia,autoarea
cărții, este speriată de oamenii dornici să o cunoască,dar este obligată să
rămână,mulțumește celor ce o apludă.Librarul-șef își exprimă satisfacția pentru
prezența tuturor,iar Flavia,autoarea,este timidă,copleșită de întâmplarea la
care este prezentă.Modestă,emoționată îi cere ajutorul lui Van,dar cu timpul se
liniștește,scrie autografe.În fața ei,în final,în noapte, apare un ins deosebit,special de care
este surprinsă.
,,Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au
un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei
scriitorul le-a scris, pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să
înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca
să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de
aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea
se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de
carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar
secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă
cartea de cititori.
..... Şi-am prins să ne uităm la toate cotoarele din raft,
împărţindu-ne frăţeşte şi verişoreşte munca, fiecare vreo douăzeci de rafturi,
ca să găsim un titlu de tip 1 iulie (asta e ziua Dinei), aşa ceva, plus un nume
feminin. Şi-am tresărit cu toţii când vărul meu a găsit o carte de Erich
Kästner care se chema Ziua de 35 mai. A, asta da zi de naştere.......
Cartea pe care o căutam avea ceva cu mai. Atunci
Dina a remarcat că mai poate să apară în titlu şi altfel decât ca nume al
unei luni.
— Ceva de genul „Au mai trecut şapte zile“, a completat
fratele meu – care a înţeles imediat –, adică, cum ar veni, 7 mai.
Am dat de o mulţime de titluri cu cifre Cinci
săptămani in balon, Ocolul pămantului în optzeci de zile, Douăzeci de
mii de leghe sub mări, Capra cu trei iezi, Cei trei
mușchetari, După douăzeci de ani, Cei patruzeci şi cinci, iar despre
cărţile cu nume de femei, ce să vă spun, erau nenumărate, în română, în
franceză, în engleză, în germană şi numai numele meu, Ana, l-am găsit în vreo
trei titluri. Cu toate astea n- am găsit vreo carte care să ne dezvăluie data
secretă, nici eu, nici ceilalţi.”
(Inocenții de Ioana Pârvulescu)
În acest fragment,autoarea scrie despre secretele
cărților,care pot dăinui și pot dezvălui peste ani trăirile sciitorului,acestea
îl leagă pe scriitor de carte,iar cititorii le descoperă prin lectură.indiferent
că scriitorul este vesel sau trist,a dorit aventura sau iubirea,cartea nu trebuie
să-l trădeze,e legătura ascunsă dintre scriitor,carte și cititor.Autoarea
mărturisește,căutând un titlu anume că acest titlu al unei cărți poate descoperi nume și date
secrete care vor stârni imaginația cititorului.
În cele două fragmente cărțile sunt viață, viața este ca
o carte, care educă ,și câteodată cele două e greu să mai fie deosebite. În cărți,
autorii scriu despre freamătul, neliniștea și bucuriile care decurg din acceptarea
vieții și a condiției umane. Fiecare carte îndeplinește funcția unei oglinzi,dacă cititorii nu se
regăsesc în alcătuirea ei, atunci ea, cartea, nu și-a îndeplinit menirea, este
doar un simplu obiect rigid și plat, o scornelă a autorului, o formă de
împăunare.Cred că a scrie literatură
înseamnă a fi capabil de a capta și transmite emoție umană, asta încercă
autorii în cărțile lor. Sunt inspirați de tot ce-i înconjoară:de cărți, de prieteni, de poezie, de muzică, de orice formă de artă care poate capta și transmite emoția umană.
În concluzie,a publica o carte este un bun exercițiu de
înfrângere a timidității,o dorință de a comunica prin scris cu oamenii.
.....am ales fragmentul din,,Inocenții”,știind că este o carte foarte citită.....
