,,Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.
Era-ntr-a patra zi de vânătoare...
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.
Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.
Dar cum fugea după sălbăticiune,
încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.
Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.
Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.
Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.
Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.
Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.
Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.
Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.
Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.
Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.
Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.
Călca încet, grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.
Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?
Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...
Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.
El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.
Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.”
În peisajul misterios prin care abia se pătrunde,unde
gorunul cheamă spre cunoașterea vieții și a morții și apele poartă străluciri,,
un tânăr curtean...dibaci și sprinten” era la o vânătoare princiară urmărind
,,cerbii”și,,vulturii”căzuți--vânătoarea ar fi un ritual de inițiere. Este
oprit de un,,bulgăre de foc”,lumina ce-l cheamă spre cunoaștere,adevăr și
speranță,este „o pasăre-minune” și este captivat de frumusețea
ei.Vedenia este încântătoare,culorile pietrelor prețioase:,, safire şi
mărgeane şi rubine”-albastru și roșu îi descoperă setea de cunoaştere, de
căldură, foc, pasiune, entuziasm. Urmează o adevărată goană încordată,
pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa
viziunii ei,asemenea lui Făt Frumos aleargă spre,,aici și nicăieri”,este
un adevărat traseu interior care începe cu o experienţă
tulburătoare. Cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii,
zăngănitoare ,,călca pe timp, fugea pe clipe mici”,uita de timpul ce trecea,mergând
pe calea lepădării de lume.Pasărea măiastră ce-l ademenise prin frumusețea ei a
fost doar o nălucă ce-i aducea,, liniştea sfinţeniei senine”. Precum eroul
basmului ,,Tinerețe fără bătrânețe”… tânărul se întoarce după lungă
vreme în cetatea sa de odinioară, dar găsește aici alte generații de
oameni,care nu sunt interesați de poveștile lui cu,, tainice păduri și
năluci cu aripi de rubine”. Smerenia căutătorului atinge o asemenea adâncime,
încât se lasă batjocorit, semn că cele doua lumi, cea a lui si cea a
omului comun, nu pot comunica şi este lovit de toţi locuitorii
cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un netrebnic, stăpânit de
halucinaţii,dar el este un vizionar, curajos până la sacrificiu.
Dar pentru el toate acestea nu mai contau,pentru că
este fericit , fiindcă pasărea harului se coboară singură,
nechemată, asemenea unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă
întreagă. La capătul unui pelerinaj care i-a marcat întreaga viaţă,
moşneagul, alungat de către o lume care nu-l înţelege, plecă cu paşi grei şi
stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai păsa
de grijile acestei lumi... ,,el surâdea”.....
Curteanul ajunge la plenitudinea forţei interioare
în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră a celui care fusese
odinioară.
Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului
este prezentă în permanenţă pe umărul oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar
ochii deschişi ai spiritului, pentru a-i admira strălucirea culorilor şi pentru
a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Poemul vorbește în mod alegoric
despre uitarea și nepăsarea de sine în alergarea după
împlinirea spirituală, întruchipată de pasărea măiastră. Omul superior se
pierde,urmărind himera Absolutului. Este pasărea măiastră o realitate sau
o iluzie ,este uitarea de sine,este vânarea idealului,ce și-a creat realitatea
pe măsură? Nimeni nu poate răspunde.
