Clopoței vestesc în poartă.
Ce ne-aduce anul oare?..
A venit schimbarea anului lumesc
să deschidă viața cu a ei poartă aurită,
sa zburați spre visuri, cu drag vă doresc!
Actul
I,tabloul 1
Personajele:
REMBRAND,tânăr,pictor robust și talentat
ALAGREC,un băiețandru de 15-16 ani
ZEISS,fotograf
(Un petec de faleză. în apropierea Mangaliei. La ridicarea cortinei, Rembrand, în faţa şevaletului, termină de pictat drumul către Mangalia. Alagrec, aşezat pe un bolovan alături, priveşte pe Rembrand lucrând şi cântă la muzicuţă, un vals marinăresc.)
REMBRAND :
Ce făceai acolo ?
ALAGREC : La tabloul dv.
REMBRAND : Dar nu te-ai uitat toată
ziua la tablou ? Nu te-ai mișcat nicio clipă de lângă
mine tot timpul cât am lucrat.
ALAGREC : Da, dar acuma mă uitam
cum vine seara pe el. (Cu un gest onest şi neforţat.)
Pe dumnealui!... Parcă e de
adevărat,zău!... Şi parcă
noaptea iese din culorile lui, tot aşa
cum iese, aici, din culorile pământului. (Arată cu un gest larg împrejurul lui.)
ZEISS (apare în uşa cortului): Cine zici,
mă, că iese din culorile pământului ?
ALAGREC : Ea ! Dumneata râzi de mine,
dacă spun ! Ştiu eu !...
REMBRAND (reflexiv) : Puştiul a spus
un lucru foarte important... (Un timp mic.) Foarte important !
ZEISS : Care ?
REMBRAND : E inutil să-ţi repet, fiindcă tu tot nu pricepi... E în legătură
cu arta... Cu arta adevărată..
ZEISS : Ce ? Chestia cu întunericul care
iese din culoare ?
REMBRAND (crezând că vrea să-l ironizeze) : Da, da !
ZEISS : Sunt absolut de aceeaşi părere... Pictura ta are viaţă, măăă!
Are lumina
vieţii în ea ! Şi pictura, înainte de toate
şi dincolo de orice, este o artă a luminii...
REMBRAND : Unde ai citit tu
ce spui ?
(Tudor Mușatescu,,Geamandura”)
Ceva interesant:
“O geamandură are un rost precis în viața mărilor și a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vietii, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum și pe unde trebuie să intre în porturile lor firești…”Tudor Mușatescu
Deși piesa se
termină foarte trist,eu,spectator, voi ține minte cuvintele lui A-la-grec care
subliniază importanța artiștilor care ne fac nouă viața mai frumoasă:
=Carl Zeiss a fost unul dintre liderii industriei
fotografice din Europa la mijlocul secolului al XIX-lea, a
realiza microscoape şi alte instrumente medicale.
Visul unei nopți de iarnă…
Textul 1
,, Duminică. Satul e la horă. Și
hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea... Hora e în toi
... Locul geme de oameni ... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva
pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie.
Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit
de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.
(Liviu Rebreanu,,Ion”)
Textul 2
,, Ziua iei Româneşti, sărbătorită
pe 24 iunie, de Sânziene, este o ocazie să ne amintim de tradiţiile noastre şi
să înţelegem de ce nu avem voie să le abandonăm. A-ţi uita tradiţiile e mai
grav decât a-ţi uita istoria, pentru că istoria nu are nici vechimea, nici
profunzimea care izvorăşte din tradiţie. Istoria ţine de lumesc şi de raportul
cu ceilalţi.
(Bogdan Diaconu, ,,De ce avem nevoie de tradiţii”)
Cerințe:
==Consideri că referirea la ,,ie..istorie...tradiție”este importantă pentru definirea neamului românesc(text 2)?
Tradițiile sunt un element esențial al culturii noastre, ne reamintesc că suntem parte a unei istorii care ne definește trecutul, ne transformă în oamenii care suntem astăzi și în cei care vom deveni mâine.Avem nevoie de tradiții,pentru a ști din ce neam venim,pentru a înțelege binele,adevărul.Tradiția înseamnă frumosul adevărat în ia românească,în portul popular, care nu îmbracă doar trupul,ci și sufletul,iar firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet ajută la o înnoire interioară a omului.Tradiția ne duce spre trecut, ne reface legătura cu istoria,cu moştenirea lăsată de înaintași.
==Asociază fragmentul din romanul ,,Ion”cu un alt text literar,prezentând o asemănare și o deosebire între ele.
Hora exprimă ideea de coeziune
armonioasă ce cuprinde oameni, mişcări, cer, pământ, cântec în acelaşi
timp.
Alte fragmente în care apare hora pot fi:
la Ion Creangã în,,Amintiri din
copilărie”
==Ești jurnalist la revista
școlii și iei un interviu unui meșter popular întâlnit la Muzeul Satului,pentru
a afla ce reprezintă arta populară pentru el=secvență
descriptivă,narativă,explicativă.
Cum
recunoaștem un vas de autentic, produs de un meșter autentic?
Povestiți-mi
despre etapele pe care le parcurge lutul, pentru a se transforma într-un
veritabil obiect de artă tradițională.
Cred că-l voi vedea la următoarea
expoziție!Povestiți-mi despre tehnica decorării obiectelor. Ce instrumente
folosiți?
Spuneți-mi cum decurge procesul arderii
lutului?
Cum ați descrie arta pe care o practicați? Care este crezul
dumneavoastră ca artiști?
,,De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru
că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la
a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un
copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, de
multe ori trebuia să fie un soi de păpuşă vie care să se încadreze bine în
decorul familial. Deseori, copilul era plimbat, ca un exponat de muzeu, pe la
rude sau pe la alte familii cu copii, pentru ca părinţii să se afişeze cu el,
să se mîndrească şi să lase loc de comparaţii cu alte progenituri, mai puţin
reuşite. Totuşi, acest copil interacţiona foarte puţin cu „lumea exterioară“,
cea din afara căminului unde părinţii erau de regulă o prezenţă constantă, nu
ca acum. Pînă să meargă la şcoală – de fapt, prima sa ieşire adevărată „în
lume“ unde trebuia să-şi demonstreze „cei şapte ani...“ –, el comunica cu
foarte puţini oameni din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de
pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun caz copiii de la grădiniţă
(părinţii îşi dădeau copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar
n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la ţară“ de
bunici).
Aşa că pe atunci exista o delimitare foarte clară între primii şapte ani din
viaţa copilului pe care şi-i petrecea „acasă“ şi următorii ani în care era
încredinţat în mod obligatoriu unei instituţii, respectiv şcoala. După şapte
ani, părinţii pasau de fapt responsabilitatea – eu am contribuit pînă aici,
copilul meu e plin de virtuţi, şcoala va educa mai departe. De aceea, „cei
şapte ani de acasă“ aveau o altă semnificaţie şi implicau lucruri mult mai
restrictive decît astăzi. Altele sînt, însă, cerinţele pentru copilul actual.
De obicei, pînă la vîrsta de 7 ani, el trebuie să ştie deja să citească şi să
facă operaţii de aritmetică simple (pentru a nu se face de rîs la şcoală, unde
toţi copiii ştiu deja), să o rupă un pic pe engleză (franceză sau germană), să
fi luat deja cîteva lecţii de pian, actorie, pictură etc., să fi mers deja la
dansuri şi înot (sau un alt sport) ş.a.m.d. Astfel, el iese frecvent din mediul
familial şi ia contact cu diferiţi profesori, cu o grămadă de alţi copii şi
implicit cu părinţii lor. Ca să nu mai punem la socoteală contactul cu bonele,
pe care mulţi părinţi le schimbă ca pe şosete pentru că „nu corespund“. Aşadar,
copilul e forţat să comunice în diferite moduri, iar comunicarea în sine a
căpătat alte valenţe şi totul se întîmplă într-o mare viteză. Doar un exemplu:
copilul modern atinge pentru prima dată un computer la 2-3 ani, iar la 4-5 ani
joacă deja joculeţe interactive. Un copil de 5 ani din mediul urban ştie deja
ce e acela un iPhone, o tabletă, un laptop. Copilul nu mai este de multă vreme
acea păpuşă vie care se potriveşte în decor, e un copil „conectat“ la multe
medii şi lumi (unele virtuale), încurajat să se exprime (uneori poate prea
mult), să fie creativ şi să iasă învingător în competiţia permanentă cu alţi
copii de vîrsta lui (uneori chiar şi hainele pot face diferenţa!). Astfel, s-a
ajuns de la copilul pet – animăluţ simpatic de casă, la copilul superhero. În
această nouă ecuaţie, mai contează „cei şapte ani de acasă?”
(Adina Popescu, Copilul superhero,text preluat din Dilema veche.ro)
Când a venit primăvara și am văzut afară frunzele și
păsările așa de vesele, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau
drumul lui Boris. Să se bucure și el ca ceilalți toți, să-și croiască o casă,
să-și facă familie. Despărțirea a fost tragică. L-am obligat la mai multe
încercări de zbor prin cameră și apoi l-am luat cu mine la Cernica, în
păduricea de lângă mânăstire, unde nu mai sunt pisici aprige. (O! Uitătura pe
care i-o îndrepta uneori motanul Emil și care mă îngheța și pe mine!) În fața
unui copac cu frunze bogate am început să-l desfac pe Boris din cutioara unde
fusese pitit și unde tremura de groază. Pe lângă mine, împrejurul pomului, se
adunaseră o mulțime de călugări, apariție stranie, în hainele lor lungi, cu
bărbile de toate formele și culorile, și cu toții păream că oficiem cine știe
ce slujbă bizară.
Adio, Boris, frate!… Am simțit în mână pentru ultima oară
căldura lui, și s-a dus pe prima cracă. Apoi, în timp ce noi îl priveam
ținându-ne răsuflarea, a început să sară printre crengi, pe frunze, tot mai
sus, cu sărituri mici, crezându-se poate încă închis în colivia mică. Și
deodată a pornit-o într-un zbor falnic spre mândria și tristețea mea, peste
pădure, departe, dispărând în zare.
Adio, Boris, frate!… Ce se va mai întâmpla cu tine? Poate
că vei începe o dragoste aprinsă cu o păsărică tot așa de dulce… Sau, nedeprins
cu spațiul, vei căuta zadarnic colivia; nu vei ști să-ți găsești mâncare și vei
muri de foame; nu vei ști să te aperi de păsările rele și te va strivi una din
ele… Sau vei pleca odată cu tovarășii tăi, când frunzele vor începe să
îngălbenească, spre soare, spre țările fermecate”…
(fragment,,Scatiul
și stăpânul său” de Anton Holban)
==rolul repelelor temporale din primul text,ilustrând cu o secvență;
(Indicii temporali(de timp) arată momentele în
care se desfăşoară acţiunea.
Se pot referi
la:
-durata
momentului;
-ordinea (cronologia)petrecerii
evenimentelor;
Acești indici
de timp pot fi evidențiați prin:
-timpul la
care sunt utilizate verbele;
-prezența
complementelor circumstanțiale de timp;
-prezența unor termeni aparținând câmpului lexical al timpului;)
Timpul Anului Nou este momentul când omul și pasărea sunt împreună,se simt prieteni într-o atmosferă de sărbătoare cu podoabe și daruri.Următorul moment este primăvară,momentul naturii vesele,dar emoționant al despărțirii celor doi:pasărea este eliberată,își va croi așa cum este firesc drumul în natură:,, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau drumul lui Boris... după mai multe încercări de zbor prin cameră.”
Timpul perfect compus creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate, creează impresia unui joc al destinului.
==Consideri că stăpânul a procedat corect eliberându-l pe
Boris?
Sigur că a procedat corect,omul știe că o pasăre se naşte liberă,singura ei dorință este să zboare.Chiar dacă se simțea iubit,Boris tânjea după libertate.Chiar dacă îl simțea prieten, a înțeles nevoia de libertate a scatiului, viața în colivie înseamna o lume mică, departe de înălțimile cerului,de sălbăticia naturii unde văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului.S-a despărțit cu greu de scatiul-prieten,confident,a fost o adevărată ceremonie,dar a înțeles că locul păsării este în natură.L-a văzut nehotărât,timid,fără sprijin,apoi cum s-a înălțat falnic dispărând în zare. Departe de om,de colivi,de singurătate va găsi zborul liber, independența.
==Asociază fragmentul din,,Scatiul și stăpânul său” său cu un
alt text literar
O
învățătură pentru mari și mici:
Există în lucrarea Cercul mincinoșilor a lui
Jean-Claude Carrière o poveste persană de origine sufi, a cărei acțiune se
petrece în vremea înțeleptului rege Solomon. Un om a cumpărat o privighetoare
cu un glas minunat și a pus-o într-o colivie. Avea grijă ca pasărea să nu ducă
lipsă de nimic, iar privighetoarea îl răsplătea cîntîndu-i ore în șir. Apoi s-a
întîmplat într-o zi că omul a dus colivia pe balcon, și o altă pasăre s-a
apropiat de colivie și i-a șoptit ceva privighetorii, care, din acea clipă, a
amuțit. Omul, care iubea atît de mult cîntul păsării, a fost cuprins de
amărăciune. Nu se putea împăca nicicum cu tăcerea păsării. Deznădăjduit, omul a
luat pasărea și s-a dus la regele Solomon, care știa limba necuvîntătoarelor.
L-a rugat pe rege să o întrebe pe pasăre de ce nu mai cîntă, iar păsărea i-a
spus lui Solomon povestea ei, cum i se întinsese o capcană în care căzuse numai
din cauza propriei lăcomii, cum păsărarul care o prinsese a vîndut-o la tîrg,
trezindu-se apoi în colivia acestui om, de care se rugase zi și noapte să îi
dea drumul. Însă ea nu avea de unde ști că omul îi lua tînguirile drept cîntece
de bucurie și de mulțumire. A aflat asta abia în ziua cînd a venit la ea, pe
balcon, o altă pasăre și i-a spus să nu mai plîngă pentru că tocmai plînsul
este cel care o ține captivă în colivie. Și așa a ajuns, dintr-odată, să tacă.
Solomon i-a tălmăcit omului vorbele păsării, iar acesta s-a gîndit că la ce bun
să mai țină în colivie o pasăre care nu mai cîntă. Și i-a dat drumul.
Cam asta li se
întîmplă uneori și oamenilor: cuvintele îi țin captivi, tăcerea,discreția,considerașia
pentru sine,sinceritatea îi eliberează.
Textul 1
,, Se leagănă şi
astăzi, când vântul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălţată, căsuţa din copac.
Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac!
îi duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,
Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Și care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărât îşi poartă
Din loc în loc, zadarnic: O, vindecă-mi-l tu!
Tu, sora cea mai bună cu aripa şi ramul,
Primeşte-l la fereastra de cer cu ciocârlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De ţărînă prăfoasă, dă-i să-şi serbeze hramul
Pădurea, şi văzduhul, şi vântul, la un loc -
Și ruptă din pârjolul apusului de soare,
Făcând din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare:
O veveriţă roşie cu coada ei de foc.”
(,,Căsuța din copac”de Ion Pillat)
Textul 2
,,Fără îndoială,există în lumea ertiștilorcase care au
propria legendă,împrumutată de la oamenii excepțională care au trăit,fie și
pentru scurt timp,acolo...Uneori,urmele locatarilor,celebri sau nu,se mai
pierd,din pricina deselor mutări.Se spune că,dacă schimbi locul,schimbi și
norocul.Dar motivele pentru care artiștii ăși schimbă locuința sunt cele mai
diverse.Un artist japonez,pictorul Hosukai,a avut 93 de locuințe de-a lungul
vieții,pentru că,spun biografii săi,avea alte griji decât curățenia.Pe la
1900,și bucureștenii aveau grija mutatului cu chirie,așa cum se vede din
schițele lui Caragiale,el însuși un chiriaș cu bagajele pregătite de mutare.De
la Sfântul Gheorghe,oamenii își căutau locuințe răcoroase pentru vară,iar
toamna,de pe la Sfântu Dumitru,începeau căutarea unor imobile mai călduroase.
Bojdeuca ieșeană
este asociată firesc cu personalitatea lui I,Creangă.În Iași,aproape de strada
Sărăriei,la Bojdeucă,în Țăcău/Țicău,a locuit I.Creangă între anii 1872 și
1889,când a scris mare parte a operei sale,,,Amintirile din copilărie”
și,,Poveștile.”Bojeuca în care și Mihai Eminescu a fost găzduit adeseori are
două camere dispuse de o parte și de alta a unui hol.Multe dintre obiectele
care au aparținut scriitorului sunt expuse,pentru a fi admirate de
vizitatori:masa de lucru,cu pagini scrise de
Creangă,lampa,călimara,nisipernița,folosită pentru a absorbi exesul de
cerneală,etc.Din cerdacul plasat în spatele casei,se văd Ciricul și dealul
Șorogari.Legenda spune că Mihai Eminescu ar fi scris aici primele versuri din
poezia,,Sara pe deal”,inspirat de nopțile înstelate.Bojdeuca lui Creangăeste
prima casă memorială din România.Casa a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918
și a fost restaurată în 1942 și în 1985.O curiozitate este faptul că primul
muzeograf a avut dreptul să lșocuiască într-o anexă a casei,în stânga
intrării,împreună cu familia sa.Casa este înscrisă astăzi în lista monumentelor
istorice,având codul IS-IV-m-B-04328 și este cel mai vizitat muzeu din Iași.
Se poate spune
că orice casă păstrează o parte din sufletul celui care a trecut pe acolo.Nu
este de mirare că,vizitând aceste case memoriale,vizitatorii își pot da seama
în ce măsură opera unui artist păstrează ceva din atmosfera locului în care a
apărut inspirația.”
(,,Casele vieților noastre”,volum colectiv de: A.Blandiana,A.Bittel,D.Mihăilescu,M.Pillat,R.Paraschivescu;prefața:Ioana Pârvulescu)
=care este emoția transmisă de poezie?
=asociază poezia lui Ion Pillat cu un alt text literar,prezentând o valoare culturală comună,prin referire la câte o secvență relevantă din text.
Întâmplător m-am gândit la poezia
lui Eminescu,,Peste vârfuri.” Ambele poezii sunt o confesiune lirică,poeții mărturisesc
direct propriile sentimente și stări sufletești, de la nostalgie la nefericire,
(fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I singular).
=Scrie un text narativ în care să prezinți o întâmplare petrecută în timpul vizitei alături de colegii de clasă la bojdeuca lui Creangă-un dialog de patru replici,o descriere.
-Bojdeucă!!!adică cum bojdeucă?
-Adică o casă mică,un cuib,sărăcăcioasă!i-a răspuns ghidul,ivit ca din pământ lângă noi.
Și așa era bojdeuca,o căsuță cu patru ferestre,ochiuri
sub formă de cruce: două aflându-se de o parte şi de alta a uşii de la intrare
şi celelalte două pe partea opusă a casei. Acoperişul din draniţă (în solzi de
peşte - scânduri mici de brad) este însufleţit de două elemente simbolice:
hornul pe care iese fumul şi cahleaţa (sau lucarna), un fel de ochi fermecat
prin care respiră această vietate ciudată.
De aici se deschidea o vedere largă asupra Tătărașului și
a dealurilor Ciricului și Șorogarilor. Pe aceste dealuri hoinărea împreună cu
Eminescu și alți prieteni. Acum imaginea este schimbată, case noi și moderne au
apărut pe dealurile cândva golașe. Ghidul ne-a spus că mai demult pe aceste
dealuri erau stâne, iar seara se vedeau focurile și se auzea bucuiumul cântând,
întocmai ca în poezia,,Sara pe deal."
-De ce a ales marele scriitor să locuiască aici?am
întrebat uimit.
vă amintesc poezia,,Peste vârfuri”de Mihai Eminescu:
,,Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?”
TEXTUL 1
,,Ce schimbătoare
e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.
Și-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Așa-s poeții uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.
Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cerești
Și, când nici nu te-aștepți, deodată
Să-ți bat cu degetu-n ferești...
Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ș-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”
(Dimitrie Anghel,Curcubeul)
TEXTUL 2
BOLTA CEREASCĂ
DISTANȚE ȘI DIMENSIUNI UNGHIULARE
-Distanța unghiulară dintre două puncte cardinale
consecutive(de ex.E-S sau s-v)este evident de 90gr)
-Înălțimea stelei polare pentru această regiune este de
aproxim.47gr(înălțimea stelei polare coincide cu latitudinea locului de
observare).
-Diametrul aparent al Soarelui pe bolta cerească este de
31-32 minute,adică aproxim.de o jumătate de grad.Acest lucru înseamnă că
Soarele ar încăpea de două ori după degetul mic al mâinii întins spre
cer.Aproape la fel se întâmplă și cu cu Luna,corp al cărui diametru aparent pe cer
variază între 29 și 34 de minute.
-Diametrul aprent al planetei Jupiter,observat de pe pământ,este cuprins între 29,8 și 50,1 secunde de arc.”
(https://planetariubm.ro/ghid-practic-de-orientare-pe bolta-cerească)
==crezi că studiul constelațiilor ar trebui să intre în programul școlar?
Cred că ar putea fi opțional pentru cei atrași de Astronomie,care
ar dori să afle despre una dintre cele mai vechi științe care studiază cerul și
corpurile cerești,despre astronomii antici și observațiilor lor despre mișcarea
Soarelui, a Pământului și a lunii, care au împărțit anul în luni, săptămâni și
zile,au
Voi alătura poeziei,,Curcubeul”de mai sus versurile lui
Labiș din poezia cu același titlu:
,,Curcubeu”
de Nicolae Labiș
,,Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”
Ambele poezii au ca temă iubirea sinceră, cu un mesaj plin de pasiune, trăiesc sub imaginea curcubeului, a descoperirii propriului suflet ,a luminii și a lumii:,,am văzut un curcubeu”//,,un curcubeu deasupra sufletului meu”- simbol al vieții, speranței, făgăduinței, armoniei, înălțării spirituale.Curcubeul este puntea azvârlită între două lumi,între două locuri ale vieții-casa,iar îndrăgostitul devine un zburător pe arcul multicolor,urcând,,tăriile cerești”;este momentul când întreaga natură și omul îndrăgostit se transformă într-un,,cântec sfânt.”Strigătul:,, Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”;// Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”exprimă sentimentul puternic, generat de o dorință arzătoare exprimat prin lirismul confesiv. Starea lirică a poetului este plină de încântare într-u univers intim,înconjurat de arcada colorată a luminii iubirii și a speranței.
==scrie un text în care să prezinți mesajul/semnificațiatextului,,Curcubeul de Dimitrie Anghel
,,Curcubeul” este
văzut adesea ca un simbol al cerului senin, al păcii, al iubirii și al
speranței. promite liniște și armonie, promite o atmosferă senină și mai ales
comuniune între cer și pământ. Adesea, minunatul arc de culori din cer înseamnă
înălțarea spirituală a celui care crede în valorile lui.
TEXTUL 1
-Eu vin cu noul meu din ceva foarte vechi.Din înțelegerea
lumii,din ascultarea materialului în care lucrez.Nu încerc să redau un sărut,ci
sărutul,nu o pasăre,ci pasărea.Printr-o expresie redusă la esență.Dar,dacă o să
spui că sunt abstract,o să mă supăr.
-Nu,n-o să spun așa ceva,întărește el.
-Strămoșii mei au știut să lucreze lemnul.Trebuie să vezi
câdva cum e prelucrat lemnul în Carpați,numai africanii au știut să se apăropie
de esența lemnului în felul cum au făcut-o românii.Și eu am învățat multe de la
strămoșii meu,de acolo vine vechiul meu.De la popoarele astea bătrâne care au
știut să respecte forma pietrei,forma lemnului.Când ai un lemn în mâini,mai
întâi îl asculți,îl studiezi cu atenție,să vezi ce formă are,ce îți
sugerează,și scoți din el adevărata lui formă,cea ascunsă acolo.Într-un fel se
lucrează cu lemnul,în alt fel cu piatra.
-E vorba de formele simple,nu?
-Măi băiete,formele simple nu stau ca ouăle în
material,că simplitatea nu e lipsa complexității,ci e rezolvarea ei.Am muncit
mult până să înțeleg asta.Ani întregi am șlefuit și am căutat până să ajung la
păsările mele.Păsările lui Aristofan și
ale mele trebuie să facă legătura dintre cer și pământ.Nu știu dacă grecul a
fost mulțumit de rezultatul lui,dar eu simt că pot mai mult.Deși sunt foarte
mulțumit de ele,încă mai pot căuta.
-Văd că vă plac mult grecii antici,spuse tânărul.
-Mie?întrebă cu uimire sculptorul.Nu știu băiete,eu sunt
un ascet care l-a citit pe Milarepa,care în tinerețe îl citea pe Caragiale,unul
bun de la mine de la țară.Am avut un ucenic care a venit aici să
învețe.Dar,după ce i-am dat vreo două scatoalce,pentru că lucra prost și nu
înțelegea nimic din sculptură,a umblat pe la prieteni comuni și pe la străini
să spună că sunt un biet meșteșugar.În arta pe care o fac trebuie să fii și
meșteșugar.Nu poți da un volum concret unei bucăți de marmură sau o curbură
perfectă,dacă mânuiești dalta ca pe un polonic.”
(Moni Stănilă,Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare)
TEXTUL 2
,,Abordând tehnica cioplitorului care se așază direct
dinaintea blocului inform și începe să sape în acesta,fără un model de ghips dinainte,tehnică
pe atunci doar a unor artiști populari,artizani decoratori și pe care el o practicase în lemn la școala
de mesesrii,Brâncuși stabilea din capul locului un cu totul alt dialog între
realitate-artist-operă.
Aceasta era și
tehnica cioplitorilor anonimi de la el de acasă,cu care duraseră toate
lucrările lor în lemn,în piatră de secole.Ca și cum aceștia ar fi apărut
dintr-odată lângă el,nemaiîndurând să stea în umbră și să tot aștepte să se
chinuie în tot felul de ,,școli de artă.”Și aducând cu ei o întreagă
înțelepciune din străvechi timpuri,spre a-i îndruma și rezolva frământarea
puternic angrenată în deruta epocii.Cumințenia pământului a denumit el
lucrarea care începea să-i vădească această nouă factură,într-un bloc de piatră
de calcar crinoidal,adus de el din carierele Parisului,denumire atât de
românească,amintind de însuși specificul înțelepciunii românești,care este
înțelepciunea legilor celor nescrise din adâncul naturii,ale firii ,ale
pământului cumințenie și cuviință.
Sculptorul nu,,impune”blocului de piatră imaginea pe care
a modelat-o mai înainte într-un material amorf,inform,ușor de manevrat și
existând într-o cantitate nesfârșită...În cioplirea directă către care se
îndreaptă Brâncuși acum,sculptorul,luându-și dalta,ciocanul,fierăstrăul,venea
dinaintea unui material ca blocul de piatră sau trunchiul de copac-care-și avea
nu numai o structură mai dură,consistentă,dar și o formă a sa,conturată-și
uneori nu dintre cele mai neînsemnate estetic.Artistul și blocul sau trunchiul
se vedeau cumva față în față,întrebându-se,și apoi intră într-un dialog din
care forma finală a operei se desprinde încetul cu încetul,tot mai mult și tot
mai clar. În urma acestui dialog,artisul îndepărtează din forma blocului părți
din el,spre a ajunge la o formă nouă a aceluiași bloc,în termenii lui,dar și
a,,ideii”care-l mâna pe artist.
Brâncuși avea să
spună peste mai mulți ani sculptorului Mac Constantinescu:,,Gândește-te că
stejarul din fața ta este un bunic înțelept și sfătos.Vorba dălții sale trebuie
să fie respectuoasă și iubitoare,numai așa îl poți mulțumi.”
(Nina Stănculescu,Stâlpul sărutului,în vol,,Brâncuși)
==Prezintă o trăsătură a textului narativ,ilustrând-o cu
o secvență din text 1.
O trăsătură a textului narativ este pezența personajelor care prind viață prin dialogul viu dintre un tânăr curios și puțin naiv și Brâncuși,sculptorul orgolios,încrezător,mândru de creația sa,care crede în ideea,esența lucrurilor,explicând că noul creat de el vine din vechiul moștenit de la strămoșii meșteșugari.
==Prezintă o temă comună celor două texte,valorificând câte un element de conținut.
Tema comună a celor două texte este arta sculptorului,creatorul și creația artistului,dorința de a realiza opere care să înfrunte timpul,sculptând viața și bucuria.Brâncuși este creatorul cu o puternică tărie de caracter și o credință venită de la strămoși în ceea ce realizează, ar putea să jertfească atât de mult în numele creației.Sculptorul și-a luat învățătura din înțelepciunea legilor naturii,din meșteșugul cioplitorilor vechi de-acasă..
==Crezi că manifestarea originalității unui artist poate
fi pusă în legătură cu școala/școlile urmate?-valorifică textul 2.
==Asociază fragmentul din textul 1 cu un alt text.
Am căutat îndelung și am găsit piesa de teatru:,,Moartea
unui artist”de Horia Lovinescu și Balada populară,,Mănastirea Argeșului”; m-am
oprit la cea de-a doua.
==Imaginează-ți că ai vizitat atelierul unui sculptor.Redactează o notă de jurnal și precizează emoția trăită în timpul vizitei.
Dragul meu jurnal, data.......................................
Am intrat curios în atelierul plin de pietre mari și mici
și am privit poze, portrete, machete în ipsos, basoreliefuri , piatră
cioplită,capete de oameni,busturi sau oameni din piatră ce mă priveau curioși.…
Sculptorul,un om masiv,bărbos,cu mâini
mari,butucănoase,dar cu ochi calzi ca ai bunicului,și-a pus un șorț din piele
peste costumul lui din pânză groasă-parcă era un dac-și, trebăluind, la o masă
din lemn pe care era obiecte diferite,grosolane,mi-a spus că cea mai mare
bătălie a lui se dă aici,în atelier la munca de concepție și de lucru în
piatră. În mijlocul atelierului era un bloc mare de piatră.Se plimba în jurul
blocului de piatră și-mi spunea că el este cel care va elimina materialul în
plus și va scoate la lumină ceea ce exista deja în interior,ceva văzut numai de
el. Piatra este o minune a naturii, este un material greu de modelat și
înțeles,iar cheia cu care poate pătrunde este răbdarea. Iar el, sculptorul,este
singurul care poate înțelege că dintr-un material „tăiat din pământ” se poate
obține ceva frumos. Fiecare proiect îl începe cu un desen în creion,apoi
lucrează cu lut, pentru a crea o „schiță brută” a piesei sculptate.Voia să,,cioplească”
un dac adevărat,pe care-l visase,plimbându-se prin ruinele unei cetăți ascunse
în munți. Nu desenase nimic,știa că dalta și ciocanul vor dezveli chipul ascuns
în piatră. Ciudat cum sculpta spre centrul pietrei, nu spre margini,cum netezea
fiecare imperfecțiune.Lucra cu îndârjire,așchiile săreau cu scântei,iar lucrul
lui părea o mângâiere ușoară.S-a ivit întâi fruntea ,apoi sprâncenele
stufoase,ochii mari,ce priveau îndrăzneț,nasul drept,buzele mari ascundeau un
zâmbet rece,încrezător,bărbia proeminentă arăta,îmi spune artistul, încredere
în fortele proprii și,chiar dacă exprimă răceală,în interior are
căldură,iubire.Cu răbdare și pricepere scotea din piatră imaginea care fusese
parcă ascunsă acolo în piatra adusă din munți.Mi-a spus că a doua zi va scoate
sculptura afară,pentru în aerul rece de toamnă târzie, în curtea plină de
lumină,în zborul păsărilor, dacul lui să vadă cu ochii de piatră cerul
oamenilor de azi.Am trăit clipe minunate,de uimire,încântare,puțin regret...eu
n-am talent la desen sau îndemânare de a modela.
Mă voi duce din nou și din nou la el să văd dacă-și ține
promisiunea:visează să facă o roată de îngeri!!!!!
Te las,dragul meu prieten,păstrător al gândurilor și trăirilor mele...pe curând!!!!
👦👦👦
la final ceva INTERESANT:
Dacă cineva caută cronologic sculpturile lui Brâncuși,
va găsi următoarea informație: „Țestoasa zburătoare este ultima sa opera.
Broasca pare că se desprinde de pământ și se ridică spre cer“. A realizat-o în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un moment foarte greu în viața lui. Bătrân
și bolnav, însingurat și rănit sufletește. Ajunsese să creadă că va veni și al
treilea război, unul nesfârșit. În 1940 face o primă țestoasă. O simte greoaie
în lupta ei pentru supraviețuire. „Zburătoarea“ în schimb învață
desprinderea, nu mai e lipită de hrană, nu mai e lipită de pământ, ci e
orientată spre cer. Spre veșnicie!Fiind și ultima lucrare a sa, se poate vorbi
de o finalitate, una care a împlinit întreaga sa operă. Dacă Pasărea în
văzduh nu mai era pasăre, ci zborul însuși, cum afirma sculptorul, țestoasa
e cumva imaginea în oglindă a destinului lui Brâncuși, țestoasa își depășește
limitele, natura, se orientează spre cer și zboară. Țestoasa e Brâncuși, care
de-a lungul unei vieți a învățat să zboare.