Textul 1
,, Duminică. Satul e la horă. Și
hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea... Hora e în toi
... Locul geme de oameni ... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva
pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie.
Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit
de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.
Cei trei lăutari cântă lângă
șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul
stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie
degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat... Sub tropotele
jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu
atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se
bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe
fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât
Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul,
trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc
ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii
cizmelor cu palmele nădușite ... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i
îmbrățișează pe toți ... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în
tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după
două-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează
tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu
mai strâns pe după mijlocul fetelor ... Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se
privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare... La câțiva pași de
pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind,
șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în
cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi mai
mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre
fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap,
gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace.
Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și
admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă,
fură florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie.”
(Liviu Rebreanu,,Ion”)
Textul 2
,, Ziua iei Româneşti, sărbătorită
pe 24 iunie, de Sânziene, este o ocazie să ne amintim de tradiţiile noastre şi
să înţelegem de ce nu avem voie să le abandonăm. A-ţi uita tradiţiile e mai
grav decât a-ţi uita istoria, pentru că istoria nu are nici vechimea, nici
profunzimea care izvorăşte din tradiţie. Istoria ţine de lumesc şi de raportul
cu ceilalţi.
Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sine şi cu absolutul
întruchipat în sufletul unui neam.
Aşadar, de ce avem nevoie de
tradiţii? Pentru ca să ne amintim de noi înşine, pentru că să nu ne
pierdem într-un no man`s land în care suntem cu toţii la fel, pentru
că nu mai suntem în niciun fel.
Dincolo însă de rolul ei de prezervare a indentităţii, tradiţia dă seama
de bine, adevăr şi frumos, virtuţile clasice fără de care existenţa noastră nu
mai denotă umanitate. Binele conservat prin tradiţie este cel al moralităţii,
al distincţiei dintre bine şi rău, mai clare şi mai percutante decât ar putea-o
face orice altă învăţătură. Adevărul tradiţiei este, în mod similar, cel
descoperit şi dezvoltat prin experienţa neamului şi poate fi regăsit uşor în
proverbele populare vechi. Este un adevăr moral, după cum binele descris de
tradiţie este unul al adevărului care luptă împotriva minciunii şi a
falsităţii. În cele din urmă, tradiţia este cea care păstrează frumosul
autentic, aşa cum îl găsim în ia românească.
Spre deosebire de modă, portul
românesc nu îmbrăca doar trupul, ci şi sufletul. Ce haină modernă se compară cu
firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet în
portul tradiţional? De aceea se purtau haine noi de Paşti şi de Crăciun, pentru
a sărbători înnoirea lăuntrică. Dar toate aceste înţelesuri se pierd dacă nu
avem grijă de tradiţie, iar sufletul nostru devine mai sărac şi viaţa mai
urâtă.
Până la urmă, tradiţia ne
duce înapoi şi ne reface legătura cu moştenirea lăsată de adevăraţii
întemeietori. Niciunde nu regăsim, de exemplu, urma dacilor precum în
căluş, în care putem citi demnitatea şi vigoarea neamului. Tradiţia este aşadar
chiar mai mult decât o seamă de virtuţi, este calea prin care să ne
redescoperim demnitatea, prin care să ne afirmăm valoarea şi prin care să stăm
cu capul sus. Un neam ca al nostru, care deţine o asemenea comoară, nu are voie
să fie umil şi aplecat, indiferent cum ne-ar dori unii şi alţii. Tocmai de
aceea avem nevoie de tradiţii, ca să ne aşezăm la locul care ni se cuvine şi
care nu este mai prejos decât cel al altor neamuri. Ba chiar dimpotrivă”...
(Bogdan Diaconu, ,,De ce avem nevoie de tradiţii”)
Cerințe:
==Consideri că referirea la ,,ie..istorie...tradiție”este importantă pentru definirea neamului românesc(text 2)?
Tradițiile sunt un element esențial al culturii noastre, ne reamintesc că suntem parte a unei istorii care ne definește trecutul, ne transformă în oamenii care suntem astăzi și în cei care vom deveni mâine.Avem nevoie de tradiții,pentru a ști din ce neam venim,pentru a înțelege binele,adevărul.Tradiția înseamnă frumosul adevărat în ia românească,în portul popular, care nu îmbracă doar trupul,ci și sufletul,iar firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet ajută la o înnoire interioară a omului.Tradiția ne duce spre trecut, ne reface legătura cu istoria,cu moştenirea lăsată de înaintași.
Consider că respectând
tradițiile,învățăm ce este demnitatea,măreția,ne știm ca popor locul ce ni se
cuvine între neamurile din jur. Ia românească,dansul călușarilor,obiceiurile
aduse prin tradiție și istorie,unele chir din vechime, de la daci sunt şi trebuie să rămână simboluri
naționale, elemente care să ne evidențiază trăinicia și continuitatea noastră
ca popor.
==Asociază fragmentul din romanul ,,Ion”cu un alt text literar,prezentând o asemănare și o deosebire între ele.
Hora exprimă ideea de coeziune
armonioasă ce cuprinde oameni, mişcări, cer, pământ, cântec în acelaşi
timp.
În romanul,,Ion”descrierea horei este o pagina memorabilă,, toată lumea
satului este prezentă, duminica, in curtea Todosiei.Jocul traditional,,Someșana”
prin vigoarea flăcăilor și candoarea fetelor, prin pitorescul lăutarilor,
reprezintă un act al descătușării energiilor. Elementele naturale amplifica
semnificatia si importanta evenimentului,nucii batrani fac umbră și răcoare.
Soarele trimite căldură și culoare ciudată,ca fiind,,ingalbenit de
necaz",iar printre frunze răzbesc cateva pete albe. Cercul horei
reprezintă centrul lumii satului, unde toată lumea se distrează și se destine
cântând și dansând.
Tot Liviu Rebreanu descrie asemănător o altă horă ,,Ciuleandra”în
romanul cu același nume.Spre deosebire de hora din,,Ion”care începe în ritm
viu, hora de aici pornește lent,cumpătat. Jucătorii se adună în ritmul ușor al
lăutarilor,iar,când oamenii s-au încins puțin, muzica începe a se înteți,
ritmul jocului se accelerează. La ,,Someșana” se joacă în horă dar și în
perechi,aici,jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de
corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc
lăutarii.Când muzica se întețește, devine zvăpăiată, sălbatecă,picioarele
flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri,tropote, sărituri de spaimă,
zvâcniri de veselie. În ambele hore pașii sunt săltați și iuți, pornesc într-un
vârtej.În hore se aud chiote la care încearcă să răspundă alte
strigăte.La,,Ciuleandra” zidul viu al jucătorilor se
avântă,încovoindu-se,strângându-se ca un șarpe fantastic,până ce se transformă
parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp,
ca apoi, pe neașteptate, să se destindă ostenit ori prefăcut, în tact cuminte,
lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor.La,,Someșana” cu cât
ritmul crește,cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe
sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, sar pe loc ridicând tălpile,
îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc zgomotos cizmele cu
palmele.În,,Ciuleandra”,șiragul de jucători,flăcăi și fete,se repede mai
furtunos ca un vârtej strâns ce se încolăcește,se desface,se strânge într-un
vălmășag de trupuri zdrobite,apoi brusc cântecul se frânge și îngrămădirea de
tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec.Natura toată pare a fi
străbătută de un cutremur al pământului. Aici,natura nu e liniștită,văile se
umplu ca de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și
instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului.
Alte fragmente în care apare hora pot fi:
la Ion Creangã în,,Amintiri din
copilărie”
la
George Coșbuc în ,,Nunta Zamfirei”
==Ești jurnalist la revista
școlii și iei un interviu unui meșter popular întâlnit la Muzeul Satului,pentru
a afla ce reprezintă arta populară pentru el=secvență
descriptivă,narativă,explicativă.
Despre ceramica tradițională,
despre cum recunoaștem obiectele autentice și care sunt etapele pe care le
parcurge lutul, pentru a se transforma într-un veritabil obiect de artă
tradițională am vorbit cu un meșter popular întâlnit într-o vizită la Muzeul
Satului.M-am apropiat,l-am salutat pe omul ce-mi părea un magician în fața
,,roții olarului”,a lutului frământat de mâinile lui și l-am rugat să-mi
povestească despre minunile ce erau alături,amabil,mi-a răspuns la următoarele
întrebări:
Cum
recunoaștem un vas de autentic, produs de un meșter autentic?
Sunt câteva modalități prin care
se recunoaște autenticitatea ceramicii:
-toate vasele au pe spate
semnătura meșterului sau o ștampilă tipărită în lut cu numele meșterului și
locația.Apoi ceramica mea nu este niciodată decorată pe exterior, ea trebuie să
conțină simboluri specifice precum: cocoșul, pupăza, peștii, șarpele casei,
copacul vieții, spicele de grâu, spirala, boboceii de trandafir, frunza, coada
de păun, flori, struguri, casa tradițională, Soarele și unele motive
religioase, precum crucea sau troița. Toate simbolurile sunt pictate doar prin
culorile pe care le socotesc tradiționale: alb, cărămiziu, maro, galben, verde
și albastru.
Povestiți-mi
despre etapele pe care le parcurge lutul, pentru a se transforma într-un
veritabil obiect de artă tradițională.
Printre primele etape se enumeră
procurarea pământului de oale... nu orice lut e potrivit.Cel mai potrivit lut
pentru această ceramică se află într-un deal știut numai de meșteri. Acesta nu
se găsește la suprafată, ci la o anumită adâncime de 2-3m. Prelucrarea acestuia
se poate face în mai multe feluri, fie bătut cu maiul până se formează o turtă,
apoi este mărunțit,călcat în picioare și frământat cu mâna..să știi -este o
muncă foarte grea. Unii apelează la un malaxor electric, ceea ce a ușurat munca
meșterilor, iar plusul de energie îl aplică în artă. Urmează formarea
,,gogoloțului’’!!!adică un bulgăre de
pământ frământat ce este pregătit și apoi poziționat pe roata olarului, pentru
a i se da formă și a se crea un obiect. Totul constă în centrarea bine pe taier,discul
acestuia,astfel se evită strâmbarea sau
deteriorarea formei....mâinile mi le umezesc în permanență. După ce obiectul a
fost finisat, este tăiat de pe taier cu ajutorul unei sârme și este pregătit
pentru uscare și decorare.
Uite așa-- și îmi arată un obiect
poziționat cu fața în jos pe taierul care de data aceasta este acoperit cu o
pânză, pentru a preveni stricarea marginilor,îl voi centra și îl voi finisa cu
ajutorul pieptănului de răzuit--o bucată de metal, ce este folosită de la
centrul piesei către exterior.
În această etapă meșterul își pune
ștampila și se fac găuri pentru prinderea vaselor pe perete, iar apoi este
lăsat cel puțin 2 săptămâni la uscat.
Următoarea etapă,poate voi veni să
mai văd, este prima ardere a obiectului de lut la temperatura de aprox. 800 °C,
care durează 10 ore. După 2 zile când obiectele s-au răcit, se iau din cuptor,
se smălțuiește fiecare piesă și se așază din nou în cuptor, pentru arderea
finală, până când temperatura atinge 1000 °C. După alte 2 zile obiectele pot fi
scoase din cuptor și vor fi gata de utilizare.
Cred că-l voi vedea la următoarea
expoziție!Povestiți-mi despre tehnica decorării obiectelor. Ce instrumente
folosiți?
Eu pun culorile în coarne de vită,
care au în partea cea mai îngustă fixată o pană de gâscă, prin care curge lin
culoarea. Pentru decorare am,,ajutoare”,care aleg un obiect ce a fost pus la
uscare naturală 2-3 zile, pe care eu împreună cu,,ajutoarele”: tineri
pictori,elevi realizăm un fundal de o singură culoare. În acest moment, fondul
acoperă tot interiorul farfuriei și următorul pas este adăugarea
spiralei,simbol al cunoașterii lumii, ce stă la baza multor decoruri
tradiționale; pictarea modelului se va începe repede, pentru a evita usucarea
fundalului. Spirala este realizată, după ce obiectul a fost situat și centrat
pe taier, se începe de la mijlocul obiectului și se va termina pe marginea sa.
După ce spirala a fost realizată,fiecare dă frâu liber imaginației.
Spuneți-mi cum decurge procesul arderii
lutului?
Arderea ceramicii se realizează în
cuptorul cu lemne(sau cuptorul electric). Cuptoarele pe lemne au o înălțime de
aproximativ 1.5 metri. Focul necesar arderii poate ajunge în jur de 1000 °C,
pentru a menține cărămizile la o temperatură așa mare. Vasele trebuie așezate,
pentru a ocupa cât mai puțin loc, greutatea să fie distribuită uniform, iar
suprafața de contact să fie redusă cat mai mult posibil. Mijlocul cuptorului
trebuie lăsat cât mai liber pentru a facilita trecerea focului, însă nu prea
mult, astfel obiectele din margine nu se vor arde complet. Pentru a se
evita asta, după ce vasele au fost aranjate tip ,,solzi de pește’’ în cuptor,
pe deasupra se va realiza un fel de capac din cioburi, acest lucru va ajuta
focul să rămână suficient de mult încât arderea să fie în parametri
Cum ați descrie arta pe care o practicați? Care este crezul
dumneavoastră ca artiști?
Olăritul,moștenit din vechime,de
la daci, este arta prin care transformăm un simplu pământ într-un obiect unic,iar
decorarea îi oferă o poveste. Practic în fiecare vas de ceramică,pe care-l vezi
aici, se află o părticică din sufletul, iscusința și imaginația mea de artist.
Vă mulțumesc pentru că mi-ați răspuns și
vă rog să mă primiți pe mine și prietenii mei ca,,ajutoare”în vacanța de
vară.Până atunci vă las să creați minunății ale artei noastre populare
românești.
