test: ,,Scatiul și stăpânul său”

 

,, Aș vrea să prind aici silueta unui scatiu și să-mi liniștesc părerile de rău de a mă fi despărțit de el. Îl botezasem în glumă Boris, dar aspectul lui n-avea nimic comic, cu penele moi și mărunte, colorate așa de delicat, și, mai ales, cu căldura mereu vibrantă ce se degaja din trupul mic...

Îl făceam să ia parte la frământările mele, și nu o dată am vorbit cu el, i-am spus necazurile sau speranțele. De Anul Nou am adus în cameră un mic brad, de care am legat lumânărele, câteva bomboane învelite în hârde poleită și un Moș Crăciun. La colivia lui Boris am agățat niște flori și i-am pus smochine. I-am cumpărat, ca dar deosebit, și o piuliță în care se sparg ușor semințele. Numai noi amândoi am ascultat cele douăsprezece bătăi ale ceasului care vesteau un alt an. Și nu mă simțeam complet singur.

Când a venit primăvara și am văzut afară frunzele și păsările așa de vesele, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau drumul lui Boris. Să se bucure și el ca ceilalți toți, să-și croiască o casă, să-și facă familie. Despărțirea a fost tragică. L-am obligat la mai multe încercări de zbor prin cameră și apoi l-am luat cu mine la Cernica, în păduricea de lângă mânăstire, unde nu mai sunt pisici aprige. (O! Uitătura pe care i-o îndrepta uneori motanul Emil și care mă îngheța și pe mine!) În fața unui copac cu frunze bogate am început să-l desfac pe Boris din cutioara unde fusese pitit și unde tremura de groază. Pe lângă mine, împrejurul pomului, se adunaseră o mulțime de călugări, apariție stranie, în hainele lor lungi, cu bărbile de toate formele și culorile, și cu toții păream că oficiem cine știe ce slujbă bizară.

Adio, Boris, frate!… Am simțit în mână pentru ultima oară căldura lui, și s-a dus pe prima cracă. Apoi, în timp ce noi îl priveam ținându-ne răsuflarea, a început să sară printre crengi, pe frunze, tot mai sus, cu sărituri mici, crezându-se poate încă închis în colivia mică. Și deodată a pornit-o într-un zbor falnic spre mândria și tristețea mea, peste pădure, departe, dispărând în zare.

Adio, Boris, frate!… Ce se va mai întâmpla cu tine? Poate că vei începe o dragoste aprinsă cu o păsărică tot așa de dulce… Sau, nedeprins cu spațiul, vei căuta zadarnic colivia; nu vei ști să-ți găsești mâncare și vei muri de foame; nu vei ști să te aperi de păsările rele și te va strivi una din ele… Sau vei pleca odată cu tovarășii tăi, când frunzele vor începe să îngălbenească, spre soare, spre țările fermecate”…

                                                                           (fragment,,Scatiul și stăpânul său” de Anton Holban)

 

 

==rolul repelelor temporale din primul text,ilustrând cu o secvență;

(Indicii temporali(de timp) arată momentele în care se desfăşoară acţiunea. 

 Se pot referi la:

    -momentul în care se petrece un eveniment;

    -durata momentului;

    -ordinea (cronologia)petrecerii evenimentelor;

  Acești indici de timp pot fi evidențiați prin:

   -timpul la care sunt utilizate verbele;

   -prezența complementelor circumstanțiale de timp;

   -prezența unor termeni aparținând câmpului lexical al timpului;)

Timpul Anului Nou este momentul când omul și pasărea sunt împreună,se simt prieteni într-o atmosferă de sărbătoare cu podoabe și daruri.Următorul moment este primăvară,momentul naturii vesele,dar emoționant al despărțirii celor doi:pasărea este eliberată,își va croi așa cum este firesc drumul în natură:,, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau drumul lui Boris... după mai multe încercări de zbor prin cameră.”

Timpul perfect compus creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate, creează impresia unui joc al destinului.

==Consideri că stăpânul a procedat corect eliberându-l pe Boris?

Sigur că a procedat corect,omul știe că o pasăre se naşte liberă,singura ei dorință este să zboare.Chiar dacă se simțea iubit,Boris tânjea după libertate.Chiar dacă îl simțea prieten, a înțeles nevoia de libertate a scatiului, viața în colivie înseamna o lume mică, departe de înălțimile cerului,de sălbăticia naturii unde  văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului.S-a despărțit cu greu de scatiul-prieten,confident,a fost o adevărată ceremonie,dar a înțeles că locul păsării este în natură.L-a văzut nehotărât,timid,fără sprijin,apoi cum s-a înălțat falnic dispărând în zare. Departe de om,de colivi,de singurătate va găsi zborul liber, independența.

==Asociază fragmentul din,,Scatiul și stăpânul său” său cu un alt text literar

Aș putea asocia fragmentul cu lectura,,Cum e lumea” de Veronica Niculescu,dar mi-am amintit că aceeași autoare a scris,,O vară cu Isidor”, de Veronica D. Niculescu.

În cele două cărți este vorba despre libertate și prietenie: între un narator,o fetiță şi două păsări diferite: un scatiu,un condor, se dezvoltă legături greu de explicat, păsările dezvoltând un comportament aproape omenesc: naratorul i se destăinuie scatiului,amăndoi petrec Anul Nou;fetița aduce condorul nefericit acasă,descoperă lucruri fascinante despe el,fug amândoi la munte,pentru a-i reaminti păsării locul de unde a plecat.Cei doi oameni eliberează păsările,cu regrete și lacrimi,după ce le reînvață zborul: scatiul este eliberat în păduricea de lângă mânăstirea Cernica;condorul, la Sinaia.Zborul spre libertate al lui Isidor este emoționant:,, privind înainte, privind în sus și în jos. A întors capul spre mine, l-a scuturat ușurel de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi a deschis larg aripile.”; Boris,scatiul,, a pornit-o într-un zbor falnic spre mândria și tristețea mea, peste pădure, departe, dispărând în zare.”Cei doi autorul și fetița au înțeles nevoia de libertate a păsărilor,  viața în colivie înseamnă o lume mică, departe de înălțimile cerului,de sălbăticia naturii unde  văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului.Cei doi oameni urmăresc păsările cu bucuria că ele vor fi din nou libere, dar și teama pentru ceea ce va urma și, în special, regretul că a pierdut un prieten.

 

                     O învățătură pentru mari și mici:

Există în lucrarea Cercul mincinoșilor a lui Jean-Claude Carrière o poveste persană de origine sufi, a cărei acțiune se petrece în vremea înțeleptului rege Solomon. Un om a cumpărat o privighetoare cu un glas minunat și a pus-o într-o colivie. Avea grijă ca pasărea să nu ducă lipsă de nimic, iar privighetoarea îl răsplătea cîntîndu-i ore în șir. Apoi s-a întîmplat într-o zi că omul a dus colivia pe balcon, și o altă pasăre s-a apropiat de colivie și i-a șoptit ceva privighetorii, care, din acea clipă, a amuțit. Omul, care iubea atît de mult cîntul păsării, a fost cuprins de amărăciune. Nu se putea împăca nicicum cu tăcerea păsării. Deznădăjduit, omul a luat pasărea și s-a dus la regele Solomon, care știa limba necuvîntătoarelor. L-a rugat pe rege să o întrebe pe pasăre de ce nu mai cîntă, iar păsărea i-a spus lui Solomon povestea ei, cum i se întinsese o capcană în care căzuse numai din cauza propriei lăcomii, cum păsărarul care o prinsese a vîndut-o la tîrg, trezindu-se apoi în colivia acestui om, de care se rugase zi și noapte să îi dea drumul. Însă ea nu avea de unde ști că omul îi lua tînguirile drept cîntece de bucurie și de mulțumire. A aflat asta abia în ziua cînd a venit la ea, pe balcon, o altă pasăre și i-a spus să nu mai plîngă pentru că tocmai plînsul este cel care o ține captivă în colivie. Și așa a ajuns, dintr-odată, să tacă. Solomon i-a tălmăcit omului vorbele păsării, iar acesta s-a gîndit că la ce bun să mai țină în colivie o pasăre care nu mai cîntă. Și i-a dat drumul.

 Cam asta li se întîmplă uneori și oamenilor: cuvintele îi țin captivi, tăcerea,discreția,considerașia pentru sine,sinceritatea îi eliberează.