compunere--Gânduri,gânduri de toamnă...

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.

 

iar eu am continuat testul.....

 

17.Asociază fragmentul ,,Candidați la fericire” de Ileana Vulpescu cu un alt text literar studiat în clasă sau citit ca lectură suplimentară stabilind o asemănare și o deosebire.

   Fragmentul extras din volumul scriitoarei Ileana Vulpescu, intitulat "Candidaţi la fericire" începe cu o afirmaţie, care poate fi privită ca un motto: "O faptă bună (...) nu se plăteşte cu nimic, altfel nu mai e faptă bună". Această aserţiune, foarte asemănătoare unei maxime, va fi ilustrată prin întâmplările prezentate în acest fragment,dar și-ntr-un alt fragment din romanul,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu.

   În fragmentul ,,Candidaţi la fericire",personajul principal este un bătrân, pensionar,domnul Manoilă,un om cu suflet bun,care dorește să fie de ajutor celor din jur: în staţiile de tramvai mai aglomerate îi ajută pe cei bătrâni să urce în vagon, iar celor care aveau multe bagaje ori copii, le ridică sacoşele; are mare grijă şi de copii, ,mai ales când îi vedea alergând, neatenţi, le observă şireturile desfăcute,îi oprește,explicându-le care sunt pericolele. Le explică,,cu blândeţe... repede,ca să nu-i plictisească."Nu se supără,dacă este crezut,,,nebun”,chiar când i se oferă 25 de bani.Un băieţel îi mulţumește, interesându-se dacă e pensionar, îi explică cum oamenii nu mai au timp să se ocupe de lucruri mărunte, pentru că merg la serviciu, la fel ca părinţii lui.

 Și personajul”Anticarul” din volumul,,Inocenții” de Ioana Pârvulescu,un anonim cu numele legat de obiecte,obiceiuri vechi, este un personaj înțelept fascinant prin înfățișare și comportament.Spre deosebire de dommnul Manoilă,Anticarul poartă o enigmă-misterul zilei sale de naștere poate fi descoperit în titlul unei cărți. Și el pare a trăi în afara timpului,pentru că celor care-l vizitează le pare un personaj,,de roman”,ireal prin felul prietenos cu care arată obiectele de scamatorie de care copiii sunt fascinați,iar jocurile,problemele de logică sunt mai interesante decât cele de la școală. Îi primește pe copiii curioși cu prietenie,aceștia i se adresează direct cu,,tu”,cu ,,dumneavoastră”, trecând cu ușurință peste barierele vârstei.Are răbdare să-i învețe,să-i premieze cu bomboane delicioase,se  distrează și el,deși sunt momente, când se vedea oboseala anilor.Dacă domnului Manoilă i se oferă un bănuț,bătrânului anticar i se pregătește de către copii un cadou de aniversare.

   Ambele personaje sunt preocupate de binele semenilor săi, sunt generoase, atente, grijulii.

 

 

 

 

am găsit un test interesant (gata rezolvat)...poate îl știți,poate nu....

 

Citeşte cu atenţie textul dat. Scrie, pe foaia de examen, răspunsul la fiecare dintre cerinţele de mai jos.
  ,,Ştiţi, o faptă bună [...], nu se plăteşte cu nimic, altfel nu mai e o faptă bună.
   Toamna, primăvara şi vara, când nu se făcea focul, domnul Manoilă avea parcă ceva mai multă vreme şi, ca să nu şi-o irosească-n zadar, mergea în câte o staţie de tramvai mai aglomerată, ajuta oamenilor bătrâni să urce-n vagon, ajuta celor prea încărcaţi, le ridica sacoşele sau copiii. Pe urmă se plimba pe străzi şi dacă vedea copii alergând - neatenţi, cu şireturile desfăcute, gata să dea cu capul într-un zid sau într-un copac, îi oprea, şi, cu blândeţe, le explica de ce nu e bine să facă aşa, care sunt pericolele, ce li se putea întâmpla, dar foarte repede, cu câteva vorbe, ca să nu-i plictisească. Mulţi erau atât de nedumeriţi, că rămâneau cu gura căscată. Pe urmă, se dumereau şi-ncepeau să râdă-n gura mare, fugind mai departe şi făcând semne cu degetele spre cap, cu gestul expresiv care vrea să zică «tra-la-la» sau «nebun». O fetiţă, pe care-o oprise odată fiindcă-şi târa ghiozdanul prin zăpadă, îl ascultase niţel, apoi se scotocise prin buzunare şi-i întinse 25 de bani.
   De data aceea fusese el uimit, încât nici n-avusese timp să refuze.
   O singură dată, un singur băieţel, de vreo 9 ani, îi spusese "mulţumesc"», pentru că-l pusese să-şi înnoade şireturile, şi chiar intrase cu el în vorbă.
   - Dumneavoastră sunteţi pensionar, domnule?
   - Da, de 18 ani sunt pensionar.
   - Dumneavoastră aveţi timp; lumea care e la serviciu are foarte puţin timp, aşa e şi cu părinţii mei şi cu toată lumea. Vă mulţumesc încă o dată.
   Seara, când cădea zdrobit de alergătură, îşi spunea uneori: "Ai făcut treabă bună astăzi, acum culcă-te, bătrânule bun din strada Speranţei".
   Astăzi de dimineaţă era grozav de frig. Domnul Manoilă se-ntorcea de la grădiniţă, unde-i lăsase, până la 12, pe cei trei copii din curte. Se oprise şi el în faţa unei vitrine mari să se uite la aparatele de radio şi la televizoare. Când dădu să plece, ochii îi căzură pe picioarele unei fete de 15-16 ani, încălţată în nişte pantofi c u o talpă cât foaia de ceapă, şi cu şosete. "Ce inconştienţă la copiii ăştia, aşa face omul reumatism şi nu mai scapă toată viaţa".
                                                                         (Ileana Vulpescu, Candidaţi la fericire - fragment)

1. Desparte în silabe cuvintele: "toamna", "zadar", "expresiv", "dumneavoastră;  
toam-na; za-dar; ex-pre-siv; dum-nea-voas-tră.

2. Precizează mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care s-au format cuvintele "desfăcute", "ceva".
desfăcute - cuvânt format prin conversiune; verbul la participiu a devenit adjectiv; prin derivare: a face + pref. "des-" + suf. "-te"; ceva - cuvânt format prin compunere prin contopire.

3. Menţionează doi termeni din familia lexicală a verbului "să-(şi) înnoade".  
înnodat, înnodare, neînnodat, neînnodare, reînnodat etc.

4. Alcătuieşte un enunţ în care substantivul propriu "Manoilă" să fie în cazul dativ. 
I-am dat lui Manoilă o veste bună.

5. Stabileşte valoarea morfologică din text a cuvintelor scrise cu chenar: "    scotocise prin buzunare şi-  întinse 25 de  ..."
apoi - adverb de timp; se - pronume reflexiv; i - pronume personal; bani - substantiv.

6. Alcătuieşte un enunţ în care cuvântul "singur" să aibă funcţie sintactică de nume predicativ.
Omul era singur.

7. Precizează funcţia sintactică a cuvintelor scrise cu chenar: "    (...),    ...".  
o faptă - subiect; bună - atribut adjectival; nu se plăteşte - predicat verbal; cu nimic - complement indirect.

8. Transcrie propoziţia subordonată din fragmentul: "lumea care e la serviciu are foarte puţin timp" precizându-i felul.
"care e la servici" - propoziţie subordonată atributivă.

9. Alcătuieşte o frază în care să existe o subordonată subiectivă, având ca regent un verb impersonal.
Trebuie să câştig acest concurs; trebuie - verb impersonal.

10. Formulează o idee care se desprinde din primul alineat al textului.
Atunci când faci o faptă bună nu trebuie să aştepţi răsplată.

11. Transcrie un epitet din contextul următor: "Seara, când cădea zdrobit de alergătură, îşi spunea uneori..."
cădea zdrobit.

12. Transcrie un enunţ care se referă la indicii temporali.
"Toamna, primăvara şi vara...", "de 18 ani sunt pensionar", "astăzi de dimineaţă".

13. Precizează două trăsături care să justifice faptul că textul aparţine genului epic.
Apar personajele (copiii, domnul Manoilă), se povestesc întâmplări (d-l Manoilă îi ajută pe bătrâni; duce copiii la grădiniţă), există un narator.

14. Explică semnificaţia gestului fetiţei, în contextul următor: "O fetiţă... se scotocise prin buzunare şi-i întinse 25 de bani."
Fetiţei îi pare un om sărman sau nebun şi ea îi dăruieşte, din milă, 25 de bani.

   15.Redactează o scrisoare familială de 20 - 25 de rânduri, adresată fratelui tău, Mihai, căruia să îi descrii un apus de soare la malul mării. (numele tău este Ion//Ioana)

În scrisoare, trebuie:
   - să utilizezi convenţiile specifice acestui tip de compunere;
   - să ai un stil şi un conţinut adecvate relaţiei tale cu destinatarul şi situaţiei imaginate;
   - să respecţi normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie (4 puncte).
   Atenţie! Nu folosi alte nume sau date decât cele indicate în cerinţă!

                   Data redactării scrisorii este ziua examenului.
   
   Rezolvare.: Mamaia, .......................

                                 Dragă Mihai,
   Am ajuns de câteva zile la bunici şi, cum sunt în vacanţă şi am mai mult timp liber la dispoziţie, m-am gândit să încerc să-ţi scriu câteva rânduri.
   E cu adevărat o vacanţă deosebită, nu datorită prietenilor cu care să fac diverse nebunii, ci datorită locului superb în care mă aflu. Tu ştii că eu am fost întotdeauna o fire romantică. Ei bine, acest loc e făcut parcă anume pentru visare şi romantism!
   Plaja e foarte aproape, aşa că, de dimineaţă, îmi iau o carte şi mă aşez pe nisipul fierbinte. Admir valurile mării, înot, citesc, mă bronzez. Cu adevărat speciale sunt, însă, serile, scumpul meu frate. Aseară am privit un apus de soare cum numai în basme se poate povesti. Mă plimbam pe ţărmul mării şi ascultam pescăruşii. Valurile se izbeau delicate sau puternice de mal. Paşii mei se imprimau pe nisip. Deodată, soarele, atât de puternic în timpul zilei, a început să pălească şi să se retragă parcă, timid, de pe cer. Devenise o minge de foc, de o culoare galben-portocalie. Se ducea, încet-încet spre apus, lăsând locul surorii sale, luna. Marea strălucea şi forma parcă o cale. O cale pe care eram tentată să păşesc. Departe de probleme, de şcoală, de prozaismul vieţii. Priveam vrăjită calea argintie formată din valurile mării şi sufletul meu plutea pe tărâmuri necunoscute. Îl simţeam parcă evadând din trup, călătorind spre soare. Pescăruşii zburau deasupra apei. Eram într-o lume magică, doar eu, pescăruşii, soarele şi marea. Dar soarele a murit, ziua şi-a luat rămas-bun şi am început să revin la realitate. Mă înconjura răcoarea nopţii. Sunt fascinată de soare. Îmi doresc în viaţă să pot să-l ating. În sens figurat, bineînţeles, dar vreau să ajung atât de departe, încât să pot spune că am atins soarele.
   Îţi scriu din suflet, pentru că ştiu că tu m-ai înţeles mereu. Mi-aş dori să fii aici, să trăieşti magia unui apus de soare. Moartea unei zile, pentru naşterea nopţii, renaşterea de a doua zi...Sunt fericită. Mi-e sufletul plin de lucruri frumoase, aşa cum îţi doresc şi ţie.
                                                Cu multă dragoste,
                                                                                           Ioana

16. Scrie o compunere în care să prezinţi trăsăturile domnului Manoilă, personajul principal din textul citat (Ileana Vulpescu, Candidaţi la fericire – fragment)
                                rezolvarea:
   Fragmentul extras din volumul scriitoarei Ileana Vulpescu, intitulat "Candidaţi la fericire" începe cu o afirmaţie, care poate fi privită ca un motto: "O faptă bună (...) nu se plăteşte cu nimic, altfel nu mai e faptă bună". Această aserţiune, foarte asemănătoare unei maxime, va fi ilustrată prin întâmplările prezentate în fragment.
   Personajul principal este un bătrân, pensionar de 18 ani, domnul Manoilă, "domnul" demonstrând că este demn de respectul oamenilor din jurul său. Caracterizarea personajului este predominant indirectă, autorul punându-i în evidenţă trăsăturile morale prin prezentarea faptelor sale. El este un om cu suflet bun, sărind în ajutorul semenilor săi, fiind total diferit de oamenii obişnuiţi. Toamna, primăvara şi vara, când avea timp liber, pentru a nu şi-l irosi, el îşi propusese să ajute oamenii: în staţiile de tramvai mai aglomerate îi ajuta pe cei bătrâni să urce în vagon, iar celor care aveau multe bagaje ori copii, le ridica sacoşele. Deducem din aceste fapte mărinimia sufletescă a personajului, sufletul său ales.
   Domnul Manoilă avea mare grijă şi de copii, demonstrând o preocupare deosebită pentru micuţi: se plimba pe străzi şi, în cazul în care-i vedea pe copii alergând, neatenţi, având şireturile desfăcute, din dorinţa de a-i proteja, ca nu cumva aceştia să cadă sau să se lovească rău, îi oprea şi îi punea să-şi lege şireturile desfăcute, după ce le explica, mai întâi, care sunt pericolele. Bunul-simţ al personajului, afecţiunea pentru copii şi grija reies din faptul că domnul Manoilă le explica "cu blândeţe" şi "foarte repede (...) ca să nu-i plictisească". El înţelege că, la vârsta lor fragedă, copiii nu au răbdare, se plictisesc uşor.
   O altă modalitate de caracterizare a personajului constă în prezentarea reacţiilor copiilor: cu toţii îl credeau nebun, fugeau râzând de el, dar acest lucru nu-l descuraja pe bătrân. Unei fetiţe i se face milă de el şi îi oferă 25 de bani, crezând că e un sărman nebun. Domnul Manoilă rămâne "uimit" (caracterizare directă făcută de autor). O singură dată, un băieţel îi mulţumise, interesându-se dacă e pensionar. La răspunsul afirmativ al domnului Manoilă, băieţelul începuse să-i explice că majoritatea oamenilor nu mai au timp să se ocupe de lucruri mărunte, pentru că merg la serviciu, la fel ca părinţii lui.
   Personajul se autocaracterizează: seara este "zdrobit de oboseală", dar mândru de faptele sale bune: "Ai făcut treabă bună astăzi, acum culcă-te, bătrânule bun din strada Speranţei". Faptul că locuieşte pe strada Speranţei este un simbol. Bătrânul este ca o rază de speranţă într-o lume mult prea ocupată cu treburile zilnice şi care dedică prea puţin timp copiilor. El este un simbol al bunătăţii şi al purităţii sufleteşti.
   Întâmplarea prezentată în continuare îi demonstrează calităţile sufleteşti şi grija faţă de ceilalţi. Într-o dimineaţă friguroasă, domnul Manoilă, după ce-i lăsase la grădiniţă pe cei trei copii din curte, observă o fată de 15-16 ani încălţată nepotrivit pentru frigul de afară. Prin monolog interior (redarea gândurilor personajului), este demonstrată generozitatea sufletească a acestuia: "Ce inconştienţă la copiii ăştia, aşa face omul reumatism şi nu mai scapă toată viaţa".
   În concluzie, domnul Manoilă este preocupat de binele semenilor săi, este generos, atent şi grijuliu, trăsături morale puse în evidenţă prin mijloacele caracterizării directe, indirecte şi autocaracterizării.

și-a fost echinocțiul...

 

 Cu fie­care vară care trece, care vine, mă las mân­gâiat de aceleaşi adieri din ce în ce mai reci şi mus­trat plăcut de ace­leaşi ploi,ce-mi aduc dia­fane amintiri. Acum,îndreptându-mă spre școala ce abia a început,mă întâm­pină dimineţi de cleş­tar, amiezi care ard în aerul adormit şi învăluitoare, după-amie­ze,când cu un ochi la tablă și altul spre cerul încă allbastru visez la timpul ce aleargă,aleargă... Paşii mei, abia coborâţi din somn, caută în gră­di­na încă verde urmele mele de altădată, stropite acum de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după gard şi care cad aici ca nicăieri în lume...E sfârșit de septembrie și plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin turme mărețe... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi pe pădure, pe grădina tăcută, printre copacii ce-și scutură triști frunzele încă verzi.Plouă în suflet... Şi cum mai miros crizantemele toamnei! Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet de muzică tristă au crengile ce se-mpletesc, ca și când s-ar proteja!Zilele se vor micșora,soarele se va juca de-a ascunselea...o pasăre cu un moț alb trece strigând și-mi lasă din înalt un măr roșu....e bucurie și-n toamnă!!!!!

 

 

personajul Lizuca--fragment din povestirea,,Dumbrava minunată”de Mihail Sadoveanu----Asociază fragmentul din ,,Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu cu un alt text literar

 

,,Vremea era pe la toacă, dar căldura, încă în toi, juca rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului.
Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului. Fetiţa se opri o vreme în loc, ascultând.
- Aşa sunau clopotele şi a t u n c i... şopti ea cu ochii duşi. Cei doi tovarăşi trecură domol pe cărarea din marginea uliţii până sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri şi băgă de samă că s-a isprăvit cenuşa.
- Patrocle, ce facem noi acum? întrebă ea pe căţel.
Patrocle îşi scutură urechile mari şi o privi ţintă:
- Nu ştiu, stăpână!
Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung. Duduia Lizuca zise:
- De aicea trebuie să apucăm pe drumuşorul de la stânga. Chiar şi frunzele plopilor se-ntorc într-acolo. Pe urmă, avem să trecem printre livezi şi prin dumbrava Buciumenilor, şi îndată dăm de căsuţa bunicilor. Dacă am isprăvit cenuşa, mergem până acolo şi înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni şi bunicuţa are să plângă şi are să se bucure că am venit. Pe tine te dor picioarele Patrocle?
-Nu.
- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel şi îngust da-i mai frumos decât în târg. Şi la dreapta şi la stânga s-au adunat păpuşoi. Se mişcă şi sună ca nişte săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte şi ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? păpuşoii au şi împărăteasă, Patrocle. O floare mare şi mândră: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui, Să ne oprim aici, lângă ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroană aurie se clătină lin spre copilă, ia adierea vântului.
- îmi pare bine că te găsesc înaltă şi frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuţa şi la bunicul.
- Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
- Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici şi nu mă mai lasă la dânşii. Şi când era tata acasă, mămica se sfădea cu dânsul: ţipa subţire, cerea să vândă livezile şi pădurea. Tata nu voia şi zicea că sunt ale mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunţel şi se uita holbat şi a căzut pe scaun leşinată; şi tata a sărit şi a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cuşca lui, şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama, care s-a dus si nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca nişte fluturi de lumină şi clătină întristată din cap.
- Aşa-i că pe aici e drumu la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că altfel întârziem.
La doi paşi de duduia Lizuca, căţelul scurma repede cu o labă un muşuroi de furnici, apoi îşi vârî botul în el, mirosind. îndată începu să scuture din cap şi să pufnească, ţopăind la dreapta şi la stânga.
Lizuca începu a râde.
- Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te muscă. Stai cuminte, să ti le iau de pe bot şi să le dau drumu în iarbă. Nu stii mata că aici este si împărăteasa furnicilor? Şi dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; şi când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Aşa. Uite paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.”

                                                                   (Mihail Sadoveanu,,Dumbrava minunată”)

Personajele din fragment sunt:Lizuca și cățelul Patrocle.Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită.

Fragmentul începe prin descrierea unui moment al zilei,asfințitul unei zile călduroase,când clopotele bisericii răsunau trist,este prilejul de a fi prezentat direct personajul principal-Lizuca. Impresionant este sunetul clopotului bisericii,este amintirea despărțirii de mama sa,iar Lizucăi îi picură lacrimi în inimă.Autorul îi urmărește pe fetiță și pe Patrocle,cățelul,în drumul lor,pe o cărare necunoscută,nedumeriți.Sătulă de singurătate, mereu bătută şi bruscată, dispreţuită de mama vitregă, Lizuca, aşa mică cum e, începe să descifreze tainele vieţii şi capătă astfel curajul şi îndrăzneala să părăsească locuinţa părintească şi să pornească într-o  adevărată călătorie.

Caracterizare indirectă este realizată prin limbaj,gesturi:Lizuca dialoghează,vorbește cu Patrocle,prietenul de drum,dorind să afle un răspuns,își imaginează că prin atitudinea lui,cățelul îi răspunde cu vorbe omenești.Se orientează în drumul său,ca-n basme, după mișcarea frunzelor spre stânga,a frunzelor de păpușoi ca niște,, săbii.”Rămâne lângă floarea soarelui și-i spune numele învățat de la bunica:Sora Soarelui.I se adresează cu politețe,,mata”și-i povestește despre drumul pe care-l face la bunici,despre necazurile vieții,pricinuite de mama vitregă:țipetele acesteia,bătăile.Dialogurile cu Sora Soarelui, cu Patrocle arată imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii, datorită pierderii mamei sale :„Mama mea a murit.”  Convorbirea imaginară cu floarea soarelui scoate în relief toate suferinţele îndurate de fetiţă în casa mamei vitrege. Fetiţa are impresia că floarea a înţeles durerea ei şi a lăcrimat şi ea plină de tristeţe,lasă două petale, ca două lacrimi,asemenea unor „fluturi de lumină” în semn de înţelegere a suferinţei copilei  şi- i arată drumul: dialogul cu planta însemnă pentru Lizuca aprobarea călătoriei.

Ca orice cățel zburdalnic,Patrocle se joacă într-un mușuroi de furnici,iar Lizuca îl ceartă,sperând că furnicile o vor ajuta. Patrocle este prietenul care îi înţelege suferinţa, este pentru fetiţă un prieten care o iubeşte, o ascultă,îi spune,,stăpână”,o urmează,o aprobă,iar cu Patrocle lângă dânsa, Lizuca nu se mai teme de nimic. Pe Patrocle, Lizuca îl priveşte cu admiraţie şi îi împărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. Relaţia de prietenie dintre aceasta şi cățel se bazează pe o iubire necondiţionată şi chiar pe înţelegere.  Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, pătrunde într-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut.Limbajul ei este plin de naivitate,presaărat cu multe diminutive.

Prin interesul şi dragostea pentru tot din jur, curiozitatea şi dorinţa nestăvilită de a cunoaşte, scriitorul prezintă caracteristicile unei fetițe la vârsta la care, neavând suficiente cunoştinţe despre lumea reală, nu poate delimita realitatea de fantezie. Imaginaţia copilei,înaripată cu imagini feerice și personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti. Întreaga natură participă, se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. Fetița îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea şi delicateţea sufletească. Pendularea între real si f antastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia spre o viaţă fericită.

 

Asociază fragmentul din ,,Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu cu un alt text literar studiat la

clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, relația personajului principal cu universul în care trăiește, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

  În fragmentul din,,Dumbrava minunată”personajul principal este o fetiţă, Lizuca,chinuită, bătută,neînțeleasă de mama vitregă. Mama Lizucăi este moartă, ea rămânând în grija mamei vitrege,iar tatăl, plecat,nu poate surprinde comportamentul mamei vitrege faţă de copilă.

Lizuca pleacă de acasă prin pădure spre casa bunicilor,însoțită de un cățel,Patrocle,se simte alungată. În călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun.

   În basmul,,Albă-ca-Zăpada ” personajul principal este o fetiţă, Albă ca Zăpada, la fel ca şi Lizuca, chinuită de mama vitregă,care o dorea moartă. Și mama Albei-ca-Zăpada este moartă, iar tatăl său, Regele, este plecat la război şi nu poate proteja copila de atitudinea ostilă a mamei vitrege.

Albă-ca-Zăpada este alungată de acasă, iar ea găseşte adăpost tot în pădure.Deși vânătorul o lăsă primejdiilor din pădure,natura o ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici.Ea este singură în drumul prin pădure și este dezorientată,privește la mulțimea frunzelor de pe copaci, ca și când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie și nu știe în ce chip și-ar putea găsi scăparea. 

   Și Lizuca și Albă ca Zăpada sunt personaje pozitive,inocente,iubesc natura,pădurea,care le adăpostește,cred în poveşti,adoră să facă fapte bune.

   Binele învinge, Lizuca va rămâne în casa bunicilor săi, singurii capabili să-i ofere dragoste necondiţionată,iar Albă ca Zăpada în casa piticilor,unde își va găsi fericirea. 

(o asociere se poate face și cu Dorothy împreună cu căţeluşul ei Toto=,,Vrăjitorul din Oz”)

 

am avut de scris compunerea cu titlul:,,Păsările zburătoare din curtea bunicilor”

  Sunt în grădina bunicilor,păzită cu strășnicie de o pisică mare portocalie,ciudată culoare,ciudați ochi negri ce se rotesc la fiecare mișcare și parcă mă oprește cu privirea lângă mărul de la poartă, un pic aplecat peste cărarea mărginită veșnic de trifoi. Îmi ies în față, mândre și țanțoșe, hortensiile și crizantemele cu puf de toamnă, daliile colorate și prunii bătrâni cu scoarța crăpată de vreme. 

Mă așez timid lângă pisică,fără să-i cer voie și privesc forfota musculițelor ca nişte râuri  ce curg din streaşină până la pământ. Câteva albinuţe poposesc, la ale­ge­re, pe un trandafir timid,mirositor, pe un caprifoi în­florit, pe o dalie ori pe vreo crăiţă... Se bucură că ne sunt musafiri şi bâzâie necontenit. La întrecere cu albinele, au pornit şi câţiva fluturi coloraţi, care zburdă prin aer. Un pâlc de vrăbiuţe zbârlite şi gureşe ciripesc şi-şi an­trenează puii, acum mari, pentru zboruri mai înalte. Noap­tea, ,,culeg" din prunele rămase în copaci şi le aruncă jos, pentru a fi la îndemâna mea. Când ziua mă văd culegându-le, îşi sporesc ciri­piturile şi se bucură. În semn de prietenie, le ofer şi eu pe o scândurică un ospăţ cu firimituri de pâine, de prăjituri şi de biscuiţi. Le ciugulesc cu poftă. Un stol de grauri hrăpăreţi se opresc din zbor şi potopesc ultimele fructe uitate în pom. O codo­ba­tură,mi-o arată bunicul, controlează iarba de firi­mi­turile ce au mai rămas de la ospăţul păsărelelor şi bate pământul cu coada, mulţumind pentru cele gă­site. Pre­peliţa-domnișoară pă­şeşte tacti­coasă prin iarbă şi nu îndrăzneşte să se apropie de ospăţ. Uitându-se doar la bucuria altora, se îndreaptă spre lucerna din grădină, unde îşi are puii. Apare şi o ciocănitoare în toaletă multi­coloră, care îşi găseşte loc de popas pe creanga nucului bătrân de la colţul casei, unde începe să bată toaca. Pe rămurica unui soc tânăr, un piţigoi ciripeşte şi se făleşte în ,,fracul" lui al­bas­tru, făcându-i în ciudă fratelui său îmbrăcat în ,,frac" cenuşiu. E concurenţă în lu­mea păsă­rilor! Multe rândunele umplu crengile,, se sfătuiesc", apoi zboară, să caute hra­nă,știu că vor pleca în curând.

Eu însă  mă ui­t înspre casa bunicilor și o văd cum începe să se lumineze, mai întâi pe di­nă­untru și apoi pe dinafară, și cum în jurul ei se adună, parcă pentru a o proteja, și florile, și frun­zele, și pomii,și pă­sările care și-au făcut zeci de cuiburi la toate strea­șinele.Mă ridic,mă înalț puțin pe vârfuri și mă văd ca-ntr-o oglindă, scriind povestea aceasta, pentru a le mulțumi lor, paznici dragi, necu­vân­tători, care fac din casa și din curtea bunilor mei un rai.

 

 

deși nu se vede,sunt fericit,fericit,fericit,că-mi citiți scrierile,le copiați,le învățați.....

                                         vă mulțumesc cu drag.....

Realizați o compunere narativă în care să relatați o întâmplare petrecută în timpul unei excursii

 În sfârșit...ne-am hotărât Planurile sunt deja făcute:plecăm toți din familie întâi în excursie!!!!în Deltă,apoi ne întoarcem acasă,câteva zile la bunici,excursie departe,departe...nu spun,e secret,dar e cald,mare,muzică,vapoare și apoi,mai vedem...a!și lecturi... Se spune că o vacanță frumoasă trebuie să fie o vacanță de vis,o evadare într-un tărâm iluzoriu, o reverie care, ca prin farmec, devine adevărat.

Ajungem în Deltă cu un vaporaș și iat-o : exotică,misterioasă și sălbatică.Locul unde fluviul și-a făcut culcuș în drumul său spre mare,unde apa și pământul se îmbrățișează ,iar păsările cântă cerului,un ținut parcă din altă lume,care are întotdeauna ceva nou de arătat.

Diminețile sunt mereu superbe.Lumina se cerne cu grijă printre crengile copacilor,iar, când o adiere de vânt își face intrarea,ramurile bătrânelor sălcii capătă viață și încep a dansa prin văzduhul ce se lasă îmbătat de mireasma florilor de tamarix,e mirosul zeilor,îmi spun,lăsându-mă în voia parfumurilor.
Sărim în barcă imediat ce răsare soarele,vrem să mergem la Sulina,dar până acolo colindăm pe canalele Dunării, cu stufăris,cu rădăcinile copacilor ieșite la suprafață ca niște gheare monstruoase,cu peștii argintii salutând soarele și mai ales cu nenumăratele păsări adunate de o poruncă auzită numai de ele.
Pe luciul apei apar lebedele albe ce se rotesc în cerc după o muzică neauzită de oameni,egretele  singuratice, cormoranii, pescărusi le privesc cu admirație. Oamenii Deltei,pescarii,ocolesc lacul lor,au alte locuri de pescuit. Apoi,iar sălbăticie....un far ne dă de veste că am ajuns la Sulina,despre care citisem o povestire faimoasă, Porto Franco,,cu o fată exotică,o poveste nefericită.Dar vreau să văd locul unirii apelor,e un loc unic,am pregătit o cunună de nuferi pentru Rusalka,zâna din adâncuri.La întoarcere ajung în Pădurea Letea,loc straniu cu copaci răsuciți, de parcă Strâmbă-Lume ar fi îndoit fiecare trunchi,fiecare creangă și le fac semne prietenoase cailor sălbatici,cu coamele fluturânde în galopul fericirii,al libertății,fără a le tulbura împărăția și mângâi o floare de nufăr.podoabe ale sălbăticiei.Un cal alb cu o stea în frunte se oprește,se ridică în aer,nechează și pleacă în galop sălbatic.A fost salutul libertății către noi,oamenii strânși într-o barcă,plutind spre nemărginire.

Amurgu-mbracă Delta toată-n aur.E linişte,iar barca noastră încremenește ascultând șoapta apei,apoi își croiește drum spre mal.Privesc apa și-i mângâi luciul,mă simt ca-n povestea în care o mreană a devenit zână și-i arunc apei un salut din inimă.

 

 

textul epic--,,Platanos”de Doina Ruști

 (am publicat==joi, 17 septembrie 2020)

Titlul povestirii,,Platanos”(din latină platanus < greacă πλάτανος (plátanos) este numele unui arbore falnic al vieții,  decorativ si maiestuos.
(Naratorul a fost în mintea mea un dedițel alb-numit Sisinel. M‑am gândit la plante care trăiesc pe lângă apă. Vio e viorea de baltă, iar Năsosu e crin sau stânjenel de baltă, care crește în pâlcuri, pe marginea apei. Dar toate aceste plante, inclusiv dedițelul de baltă, se pot adapta și pe pământ mai pietros.“—precizarea autoarei.)
   Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.
  Textul epic are acţiunea structurată pe momentele subiectului: situația inițială,desfășurarea acțiunii,situația finală.
  Narațiunea este începută de Sisinel,dedițelul ,care,uimit,observă apariția unui arbore nou asemenea unei ființe rafinate,educată,cu o  înfățișare,cu o atitudine binevoitoare ce impresiona mai ales prin zâmbetul,lumina ochilor și vocea fermecătoare cu care-și spune numele.De al înălțimea sa, urmărește privirea plantelor mărunte îndreptată dincolo de râu,un loc ce pare al misterului.Înțelegând că numele lui nu poate face impresie,Sisinel îl ironizează,dar Platanos aduce alte explicații despre trecutul lui:ședrea lui în altă parte a lumii,dincolo de lac,lângă,,Bila de Aur”-,,un mall”,loc al strălucirii,unde oameni feluriți trăiau într-o veselie continuă.În monotonia vieții,cei trei:Sisinel,Vio și Năsosu  înțeleg superioritatea arborelui ce văzuse și cunoscuse lumea adevărată,trepidantă.Povestirile lui Platanos îi uimesc,pentru că fiecare descoperă că există și o altă viață decât cea obișnuită.Sunt surprinși de hrana dulce și de vestea că vor trece în altă etapă a vieții,vor fi adulți,ajunși în faza de maturitate.O altă uimire o produce cartonașul uitat de Cati,femeia de încredere ce-i îngrijea.Deși se considerau instruiți,nu înțelegeau cifrele de pe cartonaș și tot Platanos le explică cu o voce sigură că este un orar al vreunei cofetării,apoi, referindu-se la cuvântul,,orar”,existent în dicționar,le povestește despre perioada când a stat la intrarea unei biblioteci și a citit cu plăcere multe cărți,oprindu-se a rezuma,,Singur pe lume”,o carte care l-a impresionat pentru sentimentul prieteniei.Imaginația lui Sisinel este stârnită de aceste povestiri și-și dorește o schimbare,înțelegând că trebuie să plece de lângă vechii prieteni,iar, când citește cartea,,Singur pe lume”și-l aude pe Platanos numindu-l,,prieten”,simte că trebuie să plece din locul în care trăiește,că nu-și vede existența lângă ai săi,vrea o schimbare,își simte locul lângă arborele înalt,impunător.Este acesta punctul culminant al narațiunii. Deși își simte rădăcinile-legătura puternică,stabilă cu pământul-deși se transformase într-o ființă adevărată,împlinită,dorește,insistă să  plece într-o aventură alături de străinul atrăgător.Noua viață îi aduce dezmăgiri:trăiește la umbra lui Platanos într-un loc neînsemnat,banal,în singurătate,între plante urâte,nedorite,iar pe cel care îl  atrăsese nu-l mai simte seducător.Și astfel înțelege că  nu este bine să te blochezi în admirația pe care o ai față de cineva, pentru că nu te poți dezvolta, dacă nu ai o perspectivă mai largă.  
Venirea primăverii aduce parfum,culoare,viață nouă,mișcare și mirat,Sisinel,își revede prietenii aproape de el:veseli,înfloritori.Acum înțelege rostul prieteniei,al apropierii sufletești;a greșit părăsindu-i.
 Textul este epic, deoarece are personaje: Platanos este tipul ce dorește să se arate celorlalți perfect,fermecător,cunoscător al secretelor vieții,ademenește ființele inocente,vulnerabile,dezrădăcinându-le și apoi părăsindu-le.Sisinel(dedițelul alb)este inocent,încrezător în apariția unui tip cu experiența vieții,dornic de a cunoaște altă lume decât aceea în care trăiește,de aventură,de a se desprinde de cei cunoscuți.Înțelege că fericirea dorită nu este în umbră,că poate deveni neînsemnat,că poate pieri.Vio este uimită de o apariție nouă,este însă prietenoasă,iar Năsosu este tipul nemulțumit,rebel,dar dornic de a nu se despărți de prieteni.Cati,singura persoană umană,îngrijește plantele cu plăcere,cu devotament,considerându-le ființe adevărate.
 Caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului,Sisinel, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.
 Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul plantelor este plin de viață ,devenind adevărate tipuri umane. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.
  Totul radiază, cuvânt cu cuvânt, în specificul unei lumi a plantelor, care se suprapune peste cea pe care o știm a oamenilor, o lume care, atunci când este descoperită pare la fel de firească și de plauzibilă ca oricare alta. Bogăția limbajului rafinat și nuanțat al Doinei Ruști trimite cititorul la o lume de basm.

,,Povestirea ,,Platanos” este în primul rând o metaforă desprecei neluați în seamă,marginalizați.. Dar in interiorul ei, se află un mesaj general: la umbra marilor copaci nu cresc decât buruieni. Este un dicton care-i plăcea mult lui Brâncuși, iar pe mine m-a ajutat la un moment dat să-mi aleg drumul.

Suntem atrași de marile personalități, de vedete, de ființele care se bucură de popularitate sau de stimă generală. Dar aceste persoane nu pot fi prietenii noștri. Ei trebuie să rămână doar modele. In intimitatea lor se află „umbra" care usucă. Platanos este fermecător, dar prea înalt ca să poată vorbi cu plantele mărunte, care nu-l aud și care nu pot fi auzite.”--Doina Ruști

 un platan

 

compunere--Care crezi că sunt beneficiile unei călătorii pentru dezvoltarea ta personală??????

 

Am citit ,,Ocolul pământului în 80 de zile”de Jules Verne și am înțeles cum doi oameni au urmat traseul: Londra - Egipt - India Bombay, Calcutta - Hong Kong, Victoria - Japonia, Yokohama - Statele Unite San Francisco, New York - Anglia, Liverpool și, în sfârșit Londra și mi-am spus că oricine își poate vedea visul de a călători împlinit.

Una dintre caracteristicile timpului nostru este mobilitatea, ajungem dintr-un colț al țării în altul și chiar dintr-un colț al planetei în altul. Și este evident faptul că oamenii călătoresc mult mai mult, indiferent de motivul pentru care fac acest lucru.Am plecat deseori în călătorii cu părinții sau prin programe ale școlii și mi s-a spus că în orice călătorie  apare o anume nesiguranță și o anume părăsire a confortului obișnuit.

Îi aud pe cei în vârstă din familie care au trăit toată viața lor în aceeași comunitate, poate chiar fără a pleca de acolo mai departe, că visele lor, aspirațiile lor au rămas doar vise și aspirații, doar neîmpliniri... și-atunci mă întreb: călătoriile își găsesc un loc important în acest concept de creștere personală sau de transformare personală?

Deși n-am experiență de viață!!!!consider că fiecare călătorie contribuie la transformarea personală Cred că există mai multe aspecte pe care călătoria le vizează în domeniul creșterii personale.

Primul lucru pe care o călătorie îl aduce este noutatea care poate îmbrăca diferite forme: în țară am întâlnit  persoane care vorbesc limba română corect sau  regionalisme,pe care nu le-am înțeles,dar,curios.am cerut lămuriri; am întâlnit diferite atitudini,comportamente ale oamenilor: ospitalitatea,prietenia,dorința de a mă face să cred că sunt,,acasă”.În alte locuri departe de țară am luat parte la un carnaval,sărbătorit cu costume impresionante,petreceri, dansuri și spectaculoase parade de costume sau am întâlnit oameni de la care am învățat tendința de a evita negarea, folosind în același timp:,,poate,cred",am dansat în jurul unui copac,semn al vieții,am primit,fără să cer dulciuri.

Călătoriile ne arată cât de important este mediul în care am crescut și mediul în care trăim zi de zi în atingerea țelului nostru. Fără să ne dăm seama suntem asemenea unui burete.Iată cum am înțeles că  dacă în jurul meu sunt doar oameni negativi, oameni temători sau persoane care nu au reușit să își atingă aspirațiile, atunci mai mult ca sigur și eu sunt asemănător lor.Și-atunci am  plecat de acolo, din acel mediu și parcă am făcut un pas mai sus.

Am mai înțeles ceva: este suficient să discut cu un om într-o călătorie care să îmi spună două vorbe(în limba lui) și să-mi zâmbească și  deja simt că m-am schimbat. Peste un timp voi realiza cât de important a fost acel om și care a fost importanța acelor două vorbe în traiectoria creșterii mele.

De cele mai multe ori prima reacție este să te enervezi, să te superi sau să fii dezamăgit de cea mai așa-zisă urâtă călătorie. Însă dacă privești mai atent vei vedea că așa este de fapt toată viața. Plină de neprevăzut și plină de necunoscut. Chiar dacă îți faci planuri (de oricare) și îți organizezi totul, aproape în fiecare zi ceva neprevăzut se întâmplă, doar că acasă pare firesc și este mai puțin important. Însă atunci când trebuie să călătorești și să ajungi la timp la destinație sau să te bucuri de vacanță, parcă acest neprevăzut nu mai este atât de ușor de asimilat. Prin urmare, călătoriile contribuie la dezvoltarea personală și prin prezența neprevăzutului și prin faptul că învățăm cum să acceptăm aceste situații și deprindem anumite lecții din fiecare astfel de moment.

Să pornesc în călătorie înseamnă să dorm într-un loc diferit, un mediu necunoscut și mă simt ,,trezit”

de o realitate care pare dintr-o altă lume.Plăcere,teamă?

           SFAT primit și pe care vi-l dăruiesc:

Călătoria poate fi oriunde, chiar și în pădurea din jurul localității sau chiar și în orașele din vecinătate. Important este ca atunci când pornești într-o călătorie să înveți să te bucuri de tot ceea ce îți oferă și să fii pregătit, pentru a asimila toate lecțiile pe care le vei învăța.

Alege să te dezvolți în urma fiecărei călătorii și alege să faci din călătorie un stil de viață. Atât natura, cât și comunitățile umane în care călătorești îți pot fi profesori fantastici, atâta timp cât ești dispus să asculți și să îți iei notițe pe care ulterior să le aplici în viața ta. 

Călătorește dincolo de limite și oriunde te-ai afla în drumul tău, să întâmpini provocări. Este o binecuvântare să le poţi face faţă, să fii în stare să-ţi continui călătoria – să urci muntele vieţii, ştiind că vârful se află încă înainte...

                                              DRUM BUN.CĂLĂTORULE!!!!!

Crezi că toamna te-ar putea influența?

 

Eu cred că fiecare om trăiește două toamne: una care e doar un fel de vară puțin obosită, dar de o frumusețe aparte,aurie,roșiatică ca de miere, care se întinde până pe la mijlocul lunii octombrie. Uneori cu destul soare cald,cald,cer albastru...vreme bună, așa să nu-mi pară foarte rău de vara care tocmai a trecut. Schimbarea lină a anotimpurilor, lumina aceea aurie care se lasă peste lumea întreagă ca un clopot protector,bogația de culori catifelate, mulțimea de fructe și legume, mirosurile și parfumurile tari, toate fac parte din toamna aceea cu zâmbet farmecător,dulce... și-mi place. Urmăresc lumina uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Tufănele, cri­zanteme,flori colorate intens de nenumărate nuanţe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri parcă nu o prea au. Buchete imense mă îmbie și mă cuprinde o dorinţă irezis­tibilă de a-mi umple braţele cu ele, flori care mă cheamă, care-mi vorbesc, ca­re-mi sar în braţe.

Oricum, chiar şi când eşti cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de melancolie nu se poate... este ceva care-i dă un farmec de necuprins şi de nestins.

 Și-atunci încerc și chiar simt că-mi cresc aripi cu care pot să trec peste cealaltă toamnă, a doua: aceea cenușie, cu frig și ploi reci, cu ceață și frunze moarte,cu copaci goi,cu oameni zgribuliți. Toamna cal­dă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incen­diul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume. Nu mi-a plăcut niciodată această a doua toamnă, stăpâna absolută a ploilor. Aș da orice, ca să pot trece peste luna noiembrie, care mi se pare cea mai grea din tot anul și nesfârșit de lungă.În noiembrie îmi e întotdeauna frig,chiar dacă alerg,zâmbesc,cânt. E un fel de melancolie, tristețe,o căutare a unei aripi de pasăre pe cerul mohorât.

Sigur că suntem dependenți de lumină, că zilele scurte și mohorâte, vântul îinghețat, lipsa culorilor naturii ne influențează, dar cred că,dacă eu sunt preocupat de tot ce e în jurul meu,de rezolvarea temelor,mă pot mobiliza  împotriva impulsului depresiv. Chiar dacă trezitul pe întuneric, ploile monotone, frigul nu-mi dau tocmai o bună dispoziție,sunt nevoit să mă adaptez, mobilizându-mi toată energia și-atunci mă pot uita înainte, niciodată în urmă.

Și iată cum toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai tainic dintre anotim­puri.  

Acum înce­pe şcoala, reîntâlnirea zil­nică cu colegii, după o vară lungă, cu o vacanţă mare. Simt în prima zi mirosul acela de clasă primenită, de cărţi şi caiete noi, Îmi place la şcoală!!!!! cu emo­ţiile ei, toate, de multe feluri, cu fireşti succese şi inerente eşecuri,cu colegi buni şi mai ales cu multă voie bună.E totuși toamnă.....și e viață....e bine.....

 

 

În noaptea începutului de septembrie copacii poartă podoabe de argint-stelele ce se transformă în flori și coborâte se pierd în uitarea cerului....devin frunze foșnitoare ce-și trimit sunetele până departe...departe...Septembrie vine cu visele verii,cu gânduri uitate în infinitul nopților de vară,cu rugăciuni spuse în șoaptă :,,lasă-mi vară cerul tău,seninul tău,căldura ta,zilele cu bucuria vacanței”....

Aud sunetul vântului transformat într-un fir de argint al clopoțelului ce-mi amintește de timpul ce aleargă spre locul unde-mi întâlnesc prietenii,cărțile,temele,notele...

                                  și iată că toamna din nou a venit...croind prin sufletu-mi cale...

  Mă întreb înaintea zilei de ÎNCEPUTUL școlii:Ce elixir trebuie să beau, ca să trăiesc numai în vară?!!!

Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca zilelesă nu mai scadă şi să mă trezesc în aur aurul verii?

                             Nimic...... Nu pot face nimic....

                                            Doar să trăiesc  în visare.....

                                 Îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?…

           Aaa…. E  prima zi de școală....

SUCCESE...NOTE BUNE....MINTE LIMPEDE...TEME UȘOARE....UN AN BUUUUN!!!!!!!!!!!!!!!