,,Vremea era pe la toacă, dar căldura, încă în toi, juca
rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa
ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului.
Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului. Fetiţa se
opri o vreme în loc, ascultând.
- Aşa sunau clopotele şi a t u n c i... şopti ea cu ochii duşi. Cei doi
tovarăşi trecură domol pe cărarea din marginea uliţii până sus în deal, la
plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri şi băgă de samă că s-a isprăvit
cenuşa.
- Patrocle, ce facem noi acum? întrebă ea pe căţel.
Patrocle îşi scutură urechile mari şi o privi ţintă:
- Nu ştiu, stăpână!
Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung. Duduia Lizuca zise:
- De aicea trebuie să apucăm pe drumuşorul de la stânga. Chiar şi frunzele
plopilor se-ntorc într-acolo. Pe urmă, avem să trecem printre livezi şi prin
dumbrava Buciumenilor, şi îndată dăm de căsuţa bunicilor. Dacă am isprăvit
cenuşa, mergem până acolo şi înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate
nimeni şi bunicuţa are să plângă şi are să se bucure că am venit. Pe tine te
dor picioarele Patrocle?
-Nu.
- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel şi
îngust da-i mai frumos decât în târg. Şi la dreapta şi la stânga s-au adunat
păpuşoi. Se mişcă şi sună ca nişte săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă
înainte şi ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? păpuşoii au şi
împărăteasă, Patrocle. O floare mare şi mândră: bunica zicea că o cheamă
Sora-Soarelui, Să ne oprim aici, lângă ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroană aurie se clătină lin spre copilă, ia adierea vântului.
- îmi pare bine că te găsesc înaltă şi frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuţa
şi la bunicul.
- Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
- Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici şi nu mă mai
lasă la dânşii. Şi când era tata acasă, mămica se sfădea cu dânsul: ţipa
subţire, cerea să vândă livezile şi pădurea. Tata nu voia şi zicea că sunt ale
mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunţel şi se uita holbat şi a
căzut pe scaun leşinată; şi tata a sărit şi a stropit-o cu apă. Pe urmă tata
s-a dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu plângeam. Mă strecuram la Patrocle,
în cuşca lui, şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama, care s-a dus si nu
s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca nişte fluturi de lumină şi
clătină întristată din cap.
- Aşa-i că pe aici e drumu la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că
altfel întârziem.
La doi paşi de duduia Lizuca, căţelul scurma repede cu o labă un muşuroi de
furnici, apoi îşi vârî botul în el, mirosind. îndată începu să scuture din cap
şi să pufnească, ţopăind la dreapta şi la stânga.
Lizuca începu a râde.
- Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te muscă. Stai cuminte, să ti le iau
de pe bot şi să le dau drumu în iarbă. Nu stii mata că aici este si împărăteasa
furnicilor? Şi dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; şi când avem
nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Aşa. Uite
paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.”
(Mihail Sadoveanu,,Dumbrava minunată”)
Personajele din fragment sunt:Lizuca și cățelul Patrocle.Tema
povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită.
Fragmentul începe prin descrierea unui moment al
zilei,asfințitul unei zile călduroase,când clopotele bisericii răsunau
trist,este prilejul de a fi prezentat direct personajul principal-Lizuca. Impresionant
este sunetul clopotului bisericii,este amintirea despărțirii de mama sa,iar
Lizucăi îi picură lacrimi în inimă.Autorul îi urmărește pe fetiță și pe Patrocle,cățelul,în
drumul lor,pe o cărare necunoscută,nedumeriți.Sătulă de singurătate, mereu
bătută şi bruscată, dispreţuită de mama vitregă, Lizuca, aşa mică cum e, începe
să descifreze tainele vieţii şi capătă astfel curajul şi îndrăzneala să
părăsească locuinţa părintească şi să pornească într-o adevărată călătorie.
Caracterizare indirectă este realizată prin limbaj,gesturi:Lizuca
dialoghează,vorbește cu Patrocle,prietenul de drum,dorind să afle un
răspuns,își imaginează că prin atitudinea lui,cățelul îi răspunde cu vorbe
omenești.Se orientează în drumul său,ca-n basme, după mișcarea frunzelor spre
stânga,a frunzelor de păpușoi ca niște,, săbii.”Rămâne lângă floarea soarelui
și-i spune numele învățat de la bunica:Sora Soarelui.I se adresează cu
politețe,,mata”și-i povestește despre drumul pe care-l face la bunici,despre
necazurile vieții,pricinuite de mama vitregă:țipetele acesteia,bătăile.Dialogurile
cu Sora Soarelui, cu Patrocle arată imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul,
sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii,
datorită pierderii mamei sale :„Mama mea a murit.” Convorbirea
imaginară cu floarea soarelui scoate în relief toate suferinţele îndurate de
fetiţă în casa mamei vitrege. Fetiţa are impresia că floarea a înţeles durerea
ei şi a lăcrimat şi ea plină de tristeţe,lasă două petale, ca două lacrimi,asemenea
unor „fluturi de lumină” în semn de înţelegere a suferinţei copilei şi- i arată drumul: dialogul cu planta însemnă
pentru Lizuca aprobarea călătoriei.
Ca orice cățel zburdalnic,Patrocle se joacă într-un
mușuroi de furnici,iar Lizuca îl ceartă,sperând că furnicile o vor ajuta. Patrocle
este prietenul care îi înţelege suferinţa, este pentru fetiţă un prieten care o
iubeşte, o ascultă,îi spune,,stăpână”,o urmează,o aprobă,iar cu Patrocle lângă
dânsa, Lizuca nu se mai teme de nimic. Pe Patrocle, Lizuca îl priveşte cu
admiraţie şi îi împărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. Relaţia de
prietenie dintre aceasta şi cățel se bazează pe o iubire necondiţionată şi
chiar pe înţelegere. Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, pătrunde
într-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut.Limbajul ei este plin
de naivitate,presaărat cu multe diminutive.
Prin interesul şi dragostea pentru tot din jur,
curiozitatea şi dorinţa nestăvilită de a cunoaşte, scriitorul prezintă
caracteristicile unei fetițe la vârsta la care, neavând suficiente cunoştinţe
despre lumea reală, nu poate delimita realitatea de fantezie. Imaginaţia copilei,înaripată
cu imagini feerice și personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă totul
în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti. Întreaga
natură participă, se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. Fetița
îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea şi delicateţea sufletească. Pendularea
între real si f antastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic,
aspiraţia spre o viaţă fericită.
Asociază fragmentul din ,,Dumbrava minunată” de Mihail
Sadoveanu cu un alt text literar studiat la
clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în
50 – 100 de cuvinte, relația personajului principal cu universul în care
trăiește, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
În fragmentul din,,Dumbrava minunată”personajul
principal este o fetiţă, Lizuca,chinuită, bătută,neînțeleasă de mama vitregă. Mama
Lizucăi este moartă, ea rămânând în grija mamei vitrege,iar tatăl, plecat,nu poate
surprinde comportamentul mamei vitrege faţă de copilă.
Lizuca pleacă de acasă prin pădure spre casa bunicilor,însoțită
de un cățel,Patrocle,se simte alungată. În călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu
Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două
petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca
participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei către bunici şi
confirmarea faptului că acela era drumul cel bun.
În basmul,,Albă-ca-Zăpada ” personajul principal este o fetiţă,
Albă ca Zăpada, la fel ca şi Lizuca, chinuită de mama vitregă,care o dorea
moartă. Și mama Albei-ca-Zăpada este moartă, iar tatăl său, Regele, este plecat
la război şi nu poate proteja copila de atitudinea ostilă a mamei vitrege.
Albă-ca-Zăpada este alungată de acasă, iar ea găseşte
adăpost tot în pădure.Deși vânătorul o lăsă primejdiilor din pădure,natura o
ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici.Ea este singură în drumul prin pădure și este dezorientată,privește la mulțimea frunzelor de pe copaci,
ca și când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie și nu știe în ce
chip și-ar putea găsi scăparea.
Și Lizuca și Albă ca Zăpada sunt personaje pozitive,inocente,iubesc
natura,pădurea,care le adăpostește,cred în poveşti,adoră să facă fapte bune.
Binele învinge, Lizuca va rămâne în casa bunicilor săi,
singurii capabili să-i ofere dragoste necondiţionată,iar Albă ca Zăpada în casa
piticilor,unde își va găsi fericirea.
(o asociere se poate face și cu Dorothy împreună cu
căţeluşul ei Toto=,,Vrăjitorul din Oz”)
