Eu cred că fiecare om trăiește două toamne: una care e
doar un fel de vară puțin obosită, dar de o frumusețe aparte,aurie,roșiatică ca
de miere, care se întinde până pe la mijlocul lunii octombrie. Uneori cu destul
soare cald,cald,cer albastru...vreme bună, așa să nu-mi pară foarte rău de vara
care tocmai a trecut. Schimbarea lină a anotimpurilor, lumina aceea aurie care
se lasă peste lumea întreagă ca un clopot protector,bogația de culori catifelate,
mulțimea de fructe și legume, mirosurile și parfumurile tari, toate fac parte
din toamna aceea cu zâmbet farmecător,dulce... și-mi place. Urmăresc lumina
uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă,
duioasă ca o mângâiere. Tufănele, crizanteme,flori colorate intens de
nenumărate nuanţe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri
parcă nu o prea au. Buchete imense mă îmbie și mă cuprinde o dorinţă irezistibilă
de a-mi umple braţele cu ele, flori care mă cheamă, care-mi vorbesc, care-mi
sar în braţe.
Oricum, chiar şi când eşti cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de
melancolie nu se poate... este ceva care-i dă un farmec de necuprins şi de
nestins.
Și-atunci încerc
și chiar simt că-mi cresc aripi cu care pot să trec peste cealaltă toamnă, a
doua: aceea cenușie, cu frig și ploi reci, cu ceață și frunze moarte,cu copaci
goi,cu oameni zgribuliți. Toamna caldă se retrage, încet, pe dealurile aprinse
de incendiul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume. Nu
mi-a plăcut niciodată această a doua toamnă, stăpâna absolută a ploilor. Aș da
orice, ca să pot trece peste luna noiembrie, care mi se pare cea mai grea din
tot anul și nesfârșit de lungă.În noiembrie îmi e întotdeauna frig,chiar dacă
alerg,zâmbesc,cânt. E un fel de melancolie, tristețe,o căutare a unei aripi de
pasăre pe cerul mohorât.
Sigur că suntem dependenți de lumină, că zilele scurte și
mohorâte, vântul îinghețat, lipsa culorilor naturii ne influențează, dar cred
că,dacă eu sunt preocupat de tot ce e în jurul meu,de rezolvarea temelor,mă pot mobiliza
împotriva
impulsului depresiv. Chiar dacă trezitul pe întuneric, ploile monotone, frigul
nu-mi dau tocmai o bună dispoziție,sunt nevoit să mă adaptez, mobilizându-mi
toată energia și-atunci mă pot uita înainte, niciodată în urmă.
Și iată cum toamna mi se pare cel mai blând şi cel
mai tainic dintre anotimpuri.
Acum începe şcoala, reîntâlnirea zilnică cu colegii,
după o vară lungă, cu o vacanţă mare. Simt în prima zi mirosul acela de clasă
primenită, de cărţi şi caiete noi, Îmi place la şcoală!!!!! cu emoţiile ei,
toate, de multe feluri, cu fireşti succese şi inerente eşecuri,cu colegi buni
şi mai ales cu multă voie bună.E totuși toamnă.....și e viață....e bine.....
