O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă,
apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să
ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa
ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E
toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de
frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se
rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor
vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.
să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii
plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul
albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură
de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de
tradiție… frumoasă mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din
păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele
tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna.
Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta
face mereu: îmi aduce tăceri.
Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de
toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului
ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în
tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se
învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor
departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii
ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac
viu, care mă poartă înainte?
Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre
anotimpuri... și cel mai tainic.
Iar
eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei
albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin
ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând
aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu strălucitor. Aur blând,
primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.
