sâmbătă, 20 ianuarie 2024

compunere---Peisaj de iarnă


                                     Peisaj de iarnă

 Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va în­cepe e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în dansul de care mă las prins.Afară....fri­gul şi fulgii cad cu ne­miluita, mă ciu­pesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.
 Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfri­coşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în frea­mătul crengilor , în zborul păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.
 Doar verdele acelor brazilor, ză­pada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al ce­rului dau un contrast de o fru­­museţe care tăie res­pi­raţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.
E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imen­sitatea albă care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut ma­gie cu­rată.
 Mă ui­tam şi mă înfio­ram,privindu-l luat de ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.
Ză­padă,dia­mante, bulgări ce lasă prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc creează o lumină specială, de basm, iar când în­cepe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor în­tr-un mister adânc şi greu de înţeles.
Admir acest alb suveran şi co­tropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zi­lelor şi nopţilor.Îmi plac nopţile de iarnă lu­mi­noase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.
 Ză­pada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De aceea am senzaţia că atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.
 Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.
Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie adevărată.....