de Lucian Blaga
,,Ne odihnim în iarbă, cu un rest
de oboseală în noi, ca sufletul.
Printre lacuri de munte stăm şi privim.
Soarele a asfinţit în argintul de vest.”
(explicăm ultimul vers)
Poetul-eul liric-trăiește liniștea și calmul în armonia naturii,păstrând în suflet,,un rest de oboseala”vieții.În acest moment privirea rătăcește ,,printre lacuri”,ochii pământului,un paradis iluzoriu,când soarele-izvor al luminii-moare în negura nopții,este ceasul melancoliei și nostalgiei,clipa declanșatoare de reverii,al trecerii spre miracolul nopții,blânda alunecare spre cer.Metafora ,,în argintul de vest”accentuează lumina pură care limpezește soarta omului,argintul este simbolul selenar al lunii,când sufletul strânge la un loc toată splendoarea pământului,a apelor şi
aerului, şi ţesându-le într-o mantie plină de frumuseţe, o aruncă peste umerii
unei zile ce este pe cale de a dispărea. Versul creează o imagine vizuală,aparținând planului cosmic ce surprinde culoarea cerului la apus.Cuvintele simple au o muzicalitate domoală în calmul unui peisaj de munte.
