fabula,,Frunzele și rădăcina” de Al.Donici

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Și o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.

Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat

Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați

Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ --
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte

Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi - naraţiune şi morală - şi un mesaj cu caracter educativ. Remarcăm în structura textului  două secvențe: întâmplarea propriu-zisă și morala.

Fabula este o povestire alegorică -alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de  animale, plante sau obiecte.

          În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator.

Acţiunea este simplă:Este descrisă o zi de vară calmă cu umbra risipită de frunzele tinere și strălucitoare,mângâiate de ,,zefirași”,adieri plăcute ce devin parteneri de dans.Mândre de rostul lor,povestesc despre călătorul obosit ce-și găsește odihna la umbra lor,fetele horesc în răcoarea lor,păstorul cântă a jale sub frunzele,,tinerele”,privighetoarea romantică se alintă  bucurându-se între frunze,iar omul își începe doina sufletului cu ,,frunză verde”dorind o  viață eternă.Din adâncul pământului,rădăcina copacului le amintește frunzelor neștiutoare și uimite că existența lor este legată de pământul care le dă putere.

Personajele vegetale sunt exprimate prin personificare:frunzele ,,strălucitoare” prin puterea luminii,,mândre” de locul de pe ramuri,,tinere ”dornice de a se bucura de mângâierea zefirului,dar nu cunosc viața; ,,rădăcina”știe că arborele pe care-l susține este legătura cu pământul,este simbolul profunzimii,al experienței de viață .Naratorul apare numai în începutul și finalul fabulei,iar monologul și dialogul, dezvăluie astfel atitudinile adoptate.

             În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că sunt criticate defecte umane:frunzele-tipul tinerilor încrezători,nerăbdători,nerecunoscători,rădăcina-este simbolul experienței de viață,al comunicării cu strămoșii.

          În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei: întâmplarea propriu-zisă urmată de morală-o lecție de viață.

 Figurile de stil:epitete :,,vară lină,călduroasă;lucinde,mândre,tinerele;mândre fetișoare,cea fermecătoare”;personificarea. Prozodia fabulei :ritmul trohaic, rima împerecheată caracteristică  genului epic din care face parte.  

 Textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:prin rădăcină fiecare om își recunoaște înaintașii,originea.

        În concluzie, textul se încadrează în specia literară fabulă, fiindcă prin intermediul unei narațiuni alegorice sunt satirizate defecte umane din care se desprinde o morală.