Îmi este dor de Eminescu,de paşii de aur ce se aud
trecând,luând forma cuvintelor ce ne leagă precum iubirea, precum aerul de
acest pământ dulce ca limba română. Îi aud paşii venind dinspre lumină cu foşnetul stelelor în părul LUI, când plopii fără soţ îl aşteaptă să treacă, îl aud uneori cu fruntea împodobită de gânduri pe cărări de-argint şi flori de tei
presărate rânduri, rânduri.Îl urmez când străbate codri de aramă,odihnindu-se
pe iarba de argint,sorbind din izvoarele cu apă vie,zâmbindu-i gingașei mirese,căreia
îi dăruiește o floare albă de cireș din noaptea veșnicei uitări. De atâta dor
cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,cu dorință îl roagă pe îngerul de pază
să nu-i mai treacă anii.
Și dacă se va bate miezul nopții,îngerul îi va spune
povestea teiului și împreună vor căuta nemurirea într-o floare albastră.
Dar eu cu dor îl
voi întreba pe poet: De ce nu-mi vii,chiar de-or trece anii?????
Mi-e dor de Eminescu și
atât!!!!!!!!!!!!!!
