,,Moș Andrei, un frate al bunicului, era singurul rămas
dintre cei vechi. Părea că trăiește într-o lume a lui, o lume apusă, pe care
și-o evoca singur în tăcerea odăii bătrâne, între mobilele de sute de ani și
între portretele întunecoase ale străbunilor.
În jurul lui, printre noi cei tineri, era o necontenită
mirare. Hainele lui străvechi, lustruite și trainice, ciubucul lung și
filigenele* de cafea, lungile și tăcutele meditații, plimbările singuratice în
luncile Siretului, toate, de zeci de ani aceleași, ne puneau încă în uimire.
Eram și noi acuma,
dragă Doamne, cu mustață, intraserăm în lume; cu toate acestea, o sfială
ciudată ne cuprindea în fața strămoșului.
Ochii aprigi sub sprâncene cărunte; gura dureros aplecată în colțuri; mustățile albe, mari;
durerea veche care-l împresura ca o negură, – toate, întotdeauna, ne făceau să
trecem în vârful picioarelor pe lângă dânsul.
La petrecerile de
familie nu lua parte decât foarte rar și atunci chema, în povestirile lui,
viața altui veac. Mai cu seamă în seri de iarnă, când vânturile aduc în parcuri
vuiete de valuri și țipete omenești, glasul lui avea o întunecoasă putere de
evocare. Legendele străbune […] de multe ori ne zguduiau până în adâncuri.
Și multă vreme n-am pătruns taina care-i acoperea
trecutul. Târziu, către sfârșitul vieții lui, într-un amurg de vară, bătrânul a
povestit o întâmplare din tinerețe, și atunci am priceput totul.
Stăteam în jurul
lui, în cerdacul casei, în liniștea ce stăpânea curtea boierească. Înaintea
noastră se întindea câmpia Siretului până în asfințitul înflăcărat. Prin livada
mare din coasta casei, trecea un susur slab ca de izvor depărtat, și, de
departe, din imașurile* întinse, veneau murmurele tălăngilor. Bătrânul vorbea
cu glas încet, cu ochii duși, și noi stăteam tăcuți, ca într-o biserică.
— Era odată…
începu bătrânul; era odată, măi băieți… o zână… Ce vă spun eu e poveste ca
toate poveștile… Era o fată, frumoasă coz*. Ședea departe de locurile acestea,
și e mult de-atunci! Dar ce frumoasă era, dragii moșului!... Avea doi ochi
mari, negri, ca două flori întunecoase; sprâncene codate, sub care fulgerau
ochii […].
Moșul se opri
deodată, își trecu mâna prin păru-i alb ca neaua, își mângâie mustățile tufoase
și se lăsă pe speteaza moale a jilțului*, cu ochii duși, cu fața plină de un zâmbet
foarte dulce și foarte trist […].
Moșul începu iar a
vorbi, pe când lumina scădea încet-încet. Amurgul se întinse. O lumină
trandafirie mai rămăsese deasupra asfințitului; pâcla fumurie umplea șesurile.
Și moșneagul rostea o poveste nespus de tristă. Glasul
lui ne pătrundea ca un fior. Seara veni; câteva lumini albe scânteiară sus, pe
boltă; gangurile vechi oftară, deșteptate de vântul serii. În jurul bătrânului
umblau umbrele trecutului. El le vedea, le urmărea și glasul lui duios povestea
durerile de altădată”.
( Mihail Sadoveanu, Moșul)
*filigene – cești turcești de cafea neagră, fără toartă
*imaș – pășune
*coz – din cale-afară, foarte
*jilț – scaun
înalt cu spetează și brațe
Moș Andrei este personajul principal din
fragmentul,,Moșul”de Mihail Sadoveanu.Titlul este un substantiv ce exprimă respectul
dat oamului în vârstă,întemeietorul unui neam, privit cu respect de cei tineri.
Personajul împlinește funcția ceremonială, dându-i acesteia
un caracter magic, ireal, înlesnind transferul din eveniment în poveste, din
real în fabulos.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de
caracterizare directă şi indirectă.
Caracterizarea directă este realizată de
naratorul implicat afectiv în desfășurarea evenimentelor. Naratorul-personaj îl
vede pe moș Andrei ,,un frate al bunicului”său ,ca un model spiritual al unui
om venit ,,dintr-o lume apusă”, îl caracterizează direct încă de la începutul
fragmentului, când printr-un portret moral îl privește cu,,mirare”într-un decor cu nuanțe învechite,un
om ciudat pentru cei tineri. Aspectul vestimentar completează portretul
bătrânului ce continuă să trăiască timpuri de demult apuse.Privindu-i
fața,naratorul subiectiv alege nuanțe în alb și negru,adăugând feței epitetele,,aprig,dureros”pentru firea neprietenoasă a bătrânului. ,,Moșul”este privit printr-o trecere a amintirilor prin anotimpurile petrecute în casa
boierească- din iarna ce-i aduce în glas amintiri,,zguduitoare” până într-un
,,amurg de vară”,când tinerii sfioși află ,,taina”din trecutul vieții.Deși se
ironizează ,crezându-se ,,intrați în lume”,cei tineri sunt uimiți de mărturisirea
bătrânului despre iubirea pentru o,,zână”și îl urmăresc cum se transformă: fața i se înseninează, dar păstrează
ascunsă o tristețe adâncă.Atmosfera descrisă este potrivită cu portretul moșului:
serile de iarnă sunt vijelioase,favorabile legendelor ,,străbune”,iar în
amurgurile de vară bătrânul își descoperă iubirea,aducând din negura timpurilor
imaginea,,zânei”.
Caracterizarea indirectă a ,,moșului”reiese
din aspectul învechit,din gândurile
ascunse în ființa lui pe care le
descoperă tinerilor prin povestiri din timpuri străvechi; prin comportamentul
discret:plimbări singuratice,atitudinea de patriarh înconjurat cu respect;
relaţia cu tinerii din familie cărora le povestește trecutul zbuciumat.Din
amintirile moșului este creionată fata al cărui chip i-a rămas vie în minte.
Atitudinea sa demnă,misterioasă este completată de glasul ce declanșează fiori
în sufletul tinerilor.
Impresionantă
este descrierea naturii care reprezintă un refugiu pentru fiinţa lui moș
Andrei.. Natura se constituie într-un
adevărat loc de linişte şi reflecţie
pentru omul al cărui zbucium al
sufletului se proiectează în natură şi prin natură,refugiu al echilibrului.Epitetele
și imaginile vizuale sporesc muzicalitatea exprimării. .
Exprimarea este
ceremonioasă,calmă,cu un ușor parfum arhaic,iar naraţiunea la persoana
întâi se îmbină cu monologul bătrânului şi scurte pasaje
descriptive. Toată acțiunea și atmosfera sunt proiectate într-un timp și
spațiu de poveste,în care vorbele simple sunt spuse într-o limbă limpede,
armonioasă şi pură, capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti,
frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei unor vremuri
vechi.
