poezia--,,Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi

Zilele albe, iată, au început să plece,
Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți.
În țărm se face seară, și steaua-n cerul rece
Păzește cripta nopții cu candeli și peceți.

În șirul vieții noastre întreg, se face seară,
O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri.
Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,
Convoi de goluri strâmpte pe undele subțiri.

De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă !
De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz !
Nu. Nemișcată-n margini, lumina se răstoarnă
Și, ca să cânte, streajă de sus și-a luat răgaz.

De-aș fi un stei de peșteri, cioplit cu dalta-n lung,
Aș sta s-aștept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă,
Cele din urmă mute vecii să le ajung,
Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă.

   Titlul  poeziei „Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi, este o metaforă care simbolizează amărăciunea, mâhnirea sufletului omului-eului liric, aflat în toamna existenţei,a vieții.

Tonul melancolic exprimă ideea timpului ce se scurge ireversibil şi implacabil pentru om, pe măsură ce  zilele vieții trec. Poetul își privește existența,înțelegând că ,,zilele albe”ale vieții se îndepărtează asemenea unei bărci,dusă de soartă,ce călătorește pe marea zbuciumată spre un liman păzit de steaua destinului-fereastra sufletului prin care pătrunde sufletele plecate.Sub cerul rece steaua, vehicul al sufletului,veghează locul veșniciei,,cripta nopții”,luminându-l cu lampa veghetoare și ,,peceți”-semne divine.În întunericul timpului devorator,seara şi întunericul cuprind întreaga fire:

„În şirul vieţii noastre întreg, se face seară”, imagine ce sugerează apropierea morţii,este momentul de liniște,de împăcare,când sufletele sunt purtate de,,bărci”,luntrile morții.Dorința eului liric de a auzi glasul,,de goarnă”al îngerilor este speranţa, suportul religios, dar este dezolat când realizează că timpul în curgerea sa rămâne nemișcat,iar lumina,liniștea de sus domină întreaga atmosferă.

Ultima strofă a poeziei debutează cu verbul la condiţional optativ precedat de prepoziţie: „de-aş fi”, care exprimă dorinţa eului liric de a trăi în eternitate asemenea unui,,stei de peşteri”, cioplit cu dalta-n lung”,ca stânca neclintită în templul măreț al creației sale artistice.

   Lirismul subiectiv se realizează prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic: verbe la persoana I singular:„aş fi”, aş sta”, s-aştept",  să ajung”, slujesc”. Adjectivul pronominal,,noastre" arată faptul că eul liric se autoinclude în omenire, prin acelaşi destin de muritor.

Metaforele: ,,cripta nopţii" ca şi comparaţia personificatoare,,zilele albe... ca nişte bărci tăcute" simbolizează condiţia de muritor a omului, faptul că timpul se scurge ireversibil, sugerând iminenţa morţii; „cioplit cu dalta-n lung”semnifică totalitatea încercărilor la care a fost supus eul poetic, situaţii ce i-au modelat  întreaga fiinţă,poetul încadrându-se în lumea muritorilor; „stei de stâncă” arată neclintirea şi tăria poetului, dar şi forţa creaţiei sale, singura pe care a slujit-o cu credinţă şi care poate fi o treaptă spre eternizare: ,,Cu templu în spinare, cărui slujesc de treaptă".

    Rolul stilistic al conjuncţiei „de” din a doua strofe subliniază dorinţa eului liric pentru viaţă, pentru manifestarea acesteia , întrucât „de”, cu valoare de „dacă”, intră în construcţii verbale aflate la modul condiţional-optativ: „de-ar răsuna”, „de s-ar clăti”, verbe ce exprimă o dorinţă.

  În concluzie, omul nu poate controla timpul, e ceva ce nu atinge,dar poezia figurează printre elementele veșnice ale lumii.