Povestea lui a început în pădurea în care s-a născut. A
crescut fără nicio grijă între frații lui bucurându-se de darul minunat de a
rămâne verde pe tot parcursul anului ,chiar și atunci când o pulbere albă și
rece acoperea totul în jur, făcându-i pe copacii, care nu erau conifere, să se
zgribulească goi, lipsiți de frunze. Era mereu verde și optimist, iar mirosul
lui proaspăt atrăgea uneori omuleți care îi rupeau câte o crenguță, pentru a păstra
o amintire de la el. Dar el nu se supăra,fiindcă știa că oamenii nu voaiu decât o parte din
viața lui minunată…poate că voiau să fie și ei brazi, cine știe?
Într-o zi s-a întâmplat să vină un anumit om și să-i
schimbe complet viata. L-a tăiat și l-a luat din pădure. Totuși, el a rămas
optimist, chiar dacă și-a lăsat frații în urmă, undeva în pădurea în care
învățase să fie verde. Se gândea că îl așteaptă o viață nouă. Și așa a fost.
S-a trezit alături de alți brazi undeva într-un fel de târg. Nu a trecut mult
și cineva l-a ridicat din grămada unde zăcea, iar un om micuț, probabil un
copil –așa se numesc oamenii cei mici și aproape mereu veseli- i-a zâmbit. Iar
el, bradul s-a simțit mai fericit ca niciodată... și-a dat seama că își găsise
o nouă familie.
Visul frumos nu s-a oprit aici. A fost dus într-o casa
călduroasă, pus în mijloc și acoperit cu sute de ornamente strălucitoare. Abia
atunci și-a dat seama că probabil semăna cu o stea. Da! stelele le privea
uneori în nopțile senine. Mulți din frații lui spuneau că sunt reci și triste,
dar el nu a crezut niciodată asta. Pur și simplu le vedea frumoase, fericite.
Da…era o stea, iar oamenii îl venerau,se adunau în jurul lui și cântau, râdeau
sau se cuibăreau lângă tulpina lui ,ca să îi absoarbă parfumul proaspăt.
Dar în pofida minunii în care se transformase viața sa, a
realizat că se simte din ce în ce mai slăbit. Cu timpul a început să-și plece
crengile mult prea împovărate de podoabe strălucitoare. Acele sale au început
să cadă, iar mirosul proaspăt de odinioară parcă se usca în el pe zi ce trecea….Până
într-o zi! O zi când omul cel mic nu i-a mai zâmbit, iar când cei mari au
început să se uite urât la el din cauza frunzelor căzute.
Nu a mai fost nimic la fel de atunci. El se simțea din ce în ce mai slăbit. Știa ce i se întâmpla: murea. Nu după mult timp, podoabele au
fost înlăturate, iar el a fost aruncat undeva în spatele casei. Acum, e încă
acolo. L-am văzut ieri. Dar nu mai e bradul de odinioară.Acum e un
bătrân muribund, aproape lipsit de ace, care nu mai așteaptă decât toporul care
să îi taie crengile, să-i taie tulpina și să-l lase să plece. Unde? Cine știe,
poate printre stele!
