compunere--Eu și Universul

Dau la o parte poarta de abur a primăverii şi intru. Îmi trag pe mine haina de ceaţă, mă învelesc în aburii limpezi, de­vin străveziu şi umblu. Păşeşc încet pe poteca de pă­mânt și-mi cațăr privirea spre vârful bradului ce mă ascunde de ochii curioși . Pământul de sub tăl­pile mele freamătă, sunt mii de ani de istorie înăun­tru, care se cer scoşi afară. Dar nu, n-o să fiu eu acela care să dezgroape tainele unui pământ care freamătă. Nu acum.... Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet, de-a lungul copacilor bătrâni ce se pleacă,salutându-mă.  În jur, până-n infinit, totul e verde şi întins, sub fundalul fără pată al cerului de primăvară.. Soare. Aerul stă.Apoi mă înalț spre adâncurile cerului.

Ştiam prea bine că doar acolo, printre constelaţii şi stele încremenite în timp, neliniștile dispar. Doar acolo, printre comete, roiuri de stele şi sori multi­co­lori, pot descoperi că neantul de fapt nu există. Exis­tă doar lumina şi întu­ne­ricul. Există vămile cerului şi energiile necreate ale lui Dumnezeu, deopotrivă cu bucuria de a înţele­ge că niciodată nu sunt singur şi rătăcit. Că sunt o fă­râmă dintr-un univers imens, fără hotare. Un univers deplin conştient că, fără prezenţa mea minusculă şi ne­sem­nificativă, ar fi infinit mai sărac, mai monoton şi mai lipsit de culoare. Un uni­vers rece şi perfect. Eu știu că m-am născut cu universul în mine, așa îmi explic de ce pot înțelege lumea din jur, de ce mi-o pot însuși. 

Când vine primăvara, nu mai există timp, tristețe, nimic! În fiecare an, la sfârșitul lui martie- începutul lui aprilie, când înmuguresc pomii, în mine se rupe un arc și-atunci mă simt exact ca mugurele care plesnește. Primăvara mă simt dintr-odată năpădit de o bucurie inexplicabilă, vreau parcă să iau în mine cât mai mult din acest peisaj,iar universul meu e acesta...oamenii,copacii,cerul... acolo unde sunt  se află lumea întreagă....