Pentru că-mi mai plac poveștile,într-o seară bunicul mi-a povestit cum demult, pe când puricele se potcovea cu nouăzeci de ocale la un picior și tot sărea până la cer, un neam de uriași blajini a hotărât să pună bazele unei țări minunate cum nu s-a mai văzut alta. Regele lor, pe nume Anu, a coborât ochii spre pământ și a ales locul cel mai pur și mai încărcat de viață și energie pe care l-a găsit. Aici a hotărât să ridice o cetate construită din piatră topită, cu ziduri înalte până la ceruri, cu izvoare de apă vie din care să se adape locuitorii mândrei așezări și cu un cer albastru,albastru.Un soare strălucitor lumina viața uriașilor zi și noapte, nemișcat și falnic, deasupra punctului celui mai înalt al zidurilor. Mândra cetate era locuită de uriașii cei buni care ajutau toate ființele pământului să se vindece cu ajutorul apelor miraculoase ale regelui Anu. Într-o bună zi, cerul cel incredibil de albastru s-a întunecat la apariția unor care de foc venite,spre a distruge țara mândrului Anu. Multe zile și nopți au asediat cetatea, până când, într-o tristă zi, au reușit să doboare soarele cel veșnic al cetății, iar, când acesta s-a prăbușit, pământul s-a cutremurat din adâncuri. Mare prăpăd s-a abătut asupra lumii, jerbe de foc au pustiit totul în cale, iarba nu a mai crescut, păsările nu au mai cântat, iar fiarele au fugit rănite și speriate în toate colțurile lumii. Praful, tăcerea și mileniile s-au așternut asupra Țării Luanei.
Bunicul care este un om înțelept răspunde ochilor mei mirați,spunându-mi că timpul vindecă totul, așa că într-o bună zi, iarba a început să crească, fiarele s-au întors în căutarea apei vii, păsările au început să cânte peste zidurile prăbușite ale cetății mărețului rege. Cetatea își continua viața tăcută și nemișcată peste civilizații, popoare, culturi, războaie, naștere, viață, moarte, venetici și dezastre. Zidurile ei încep să fie îngropate, uitate, pierdute, mâncate de negura vremurilor….până într-o zi când a apărut o mică biserică și, pentru a fi în siguranță,oamenii au făcut un tunel care duce departe până spre un vârf din Bucegi.
Ascultam și,ca să nu-l supăr pe bunicul,aprobam,privind ironic spre geamul întunecat.Și dintr-odată aud glasul mamei care ne propune să mergem în acele locuri.Nu!ce să văd? niște pietre,poate acolo nu am wi-fi,poate Max,câinele meu,nu vrea să meargă,de ce să hoinăresc prin coclauri?
Eh! plecăm a doua zi! Max a vrut să meargă,tata a fost de acord,dar va rămâne la mașină să-și termine un proiect,așa că vom colinda eu,bunicul,mama și Max.
Iată Buzăul, poate fi descris ca o Românie în miniatură, deoarece are toate formele de relief, asemenea ţării noastre.!iată bisericuța din poveste. Urcăm un deal abrupt, chiar deasupra bisericuței și dăm peste o minune a locului TRONUL URIAȘILOR,dar bunicul ne spune că este,, Scaunul lui Dumnezeu”. Mă așez pe el și simt că sunt pătruns de o energie.... Apoi trecem pe lângă o formațiune stâncoasă pe care bunicul,râzând,o numește ,,Scara către stele”și mă îndeamnă să privesc cerul albastru printr-o crăpătura foarte interesantă în piatră.Da!e adevărat! Mama îmi spune că energii ciudate și puternice parcă curg spre ființa ei,iar eu rămân pentru o clipă sub cerul săpat în piatra de deasupra.Oare aici se simte existența unui portal de trecere sau a unui vortex energetic puternic,așa cum am învățat la fizică?-mă minunez de neologismele exprimate!!!
La un moment dat bunicul îmi arată niște megaliți tăiați în muchii perfecte(blocuri de piatră) și am început să mă cațăr pe ei,urmat de Max,mi se pare mie sau Max e mai vioi,mai nebunatic decât de obicei???? Priveliștea de sus este splendidă. O vale incredibil de verde, un cer dureros de albastru, vântul prin păr, megaliții uriașilor care ne serveau drept dulce loc de popas, nu am cuvinte, pentru a descrie senzația trăită. Undeva în apropiere, bunicul ne arată o piatră prăbușită, cu o scriere misterioasă . În apropiere, o altă piatră cu inscripții- este dovada clară a faptului că acest loc nu este creat de natură și totuși ce litere sunt acestea,de unde vin??? Ne-am încărcat cu cea mai pură energie și toată oboseala drumului a trecut ca prin farmec. Nimeni nu ar fi vrut să mai plece de acolo. Simțeam chemarea,freamătul adâncului pământului. Se lăsa seara. Soarele se pregătea să apună peste munții din zare, iar noi mai aveam cale lungă de coborât prin pădurea întunecoasă până la mașini. A trebuit să renunțăm la întâlnirea cu ,,uriașii” și am mers voinicește la pas. Drumul era lin și ocolea absolut toate zonele periculoase pe care am urcat. Parcă ne-ar fi împins o mână nevăzută și ne-ar fi protejat cu mare dragoste.
Soarele nu mai cădea de pe cer și se încăpățâna să ne lumineze calea prin pădure.
Când am ajuns la mașină,tata tot scria și desena,iar eu i-am spus că TREBUIE sa ajungă și el acolo și să încerce trăiri deosebite,iar bunicul a adăugat că vom reveni,pentru că străbunii cu misterele lor ne așteaptă, istoria adevărată strigă din pământ și nu mai vrea să stea îngropată,trebuie să iasă la lumină!
