doina populară,,Ce te legini,plopule”

—,, Ce te legini, plopule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu vârful tot la pământ?

— Da’ cum nu m-oi legăna,

Dacă mi-a trecut vremea

Şi-a venit iarna cea grea!

Vântul bate vălurele

Şi-mi aduce dor şi jele,

De pe unde-s păsărele.

Vântu-mi bate năduşit,

Frunza-mi pică la pământ

Şi mă lasă amărât;

Vântu-mi bate cam domol,

Păsările se duc stol,

Şi mă lasă amărât,

De mă clatin la pământ,

Făr’ de ploaie, făr’ de vânt” .  

                                       

                                                  (în vol. Flori alese din poezia populară, ediție îngrijită de Ioan Șerb)

 Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare, precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-se din atitudinea omului fata de viață și de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.

În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.

   O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de jale,amărăciune, stare sufletească apăsătoare.

Versurile nu sunt structurate în strofe, deoarece poetul exprimă o idee unică şi unitară, aceea a scurgerii ireversibile a timpului, care semnifică faptul că viaţa este trecătoare.

 Acestă doină de jae este alcătuită din două secvenţe lirice, organizate sub forma unui dialog între om şi plop.Spectacolul descriptiv este simplu pretext ,pentru a arăta risipirea vieții în timp.

Prima secvenţă lirică o reprezintă întrebarea omului şi a doua răspunsul plopului..

Prima secvenţă lirică o constituie întrebarea pe care eul liric o adresează în mod direct plopului.Plopul are ceva tainic prin tremurul frunzelor sale,iar foșnetul este ca un mesaj secret venit din alte lumi,imaginea lui este asociată cu jalea și singurătatea.

Eul liric îşi exprimă îngrijorarea pentru tristeţe plopului, care se leagănă,se clatină,plângând- „fără ploaie, fără vânt”. Legănarea plopului este un mister care-l nedumerește pe om.Sentimentul de apropiere sufletească îl determină pe om să observe amărăciunea, tristețea plopului, ilustrate printr-o imagine vizuală: „Cu vârful tot la pământ?”. Plopul este personificat, poetul îi atribuie sentimente şi stări omeneşti,umilit se apleacă în fața durerii vieții,a naturii. Plopul este asemenea omului doborât în fața vitregiilor vieții.

Secvenţa a doua este alcătuită din răspunsul plopului, trist,deprimat,care simte trecerea fără întoarcere a timpului,a vremii- este un moment dramatic,care aduce frica de îmbătrânire și de moarte în fața iernii întunecate și tăcute.Iarna este anotimpul care spulberă verdele naturii,este timpul îmbătrânirii,al frigului din sufletele ce se apropie de sfârșitul vieții.Vântul ,forța malefică care poartă valurile vieții: neplăcerile, necazurile aduce  tristețe din locurile înalte,unde sufletul poate înlătura orice suferință.Vântul este întruchiparea sufletului trist,înecat în durere,nefericit exprimând  disperarea şi deznădejdea plopului în anotimpul friguros şi pustiitor, ce se apropie implacabil (neîndurător) și-i alungă păsările,viața.

Elementele vieții care se degradează treptat, odată cu trecerea timpului, sunt relatate printr-o gradație, exprimând starea sufletească de o tristețe sfâșietoare. Ideea de timp este exprimată în doină printr-o serie de cuvinte ale aceluiași câmp lexical: ,,vremea", iarna".

Anotimpul prezentului este toamna, iar apropierea iernii este prevestită prin câteva semne specifice: „Frunza-mi pică la pământ”; „Păsările se duc stol.” Păsările în stol reprezintă tot ceea ce este viu și dinamic, o măsuratoare a timpului, iar plecarea lor înseamnă încremenirea întregii lumi, a universului dincolo de timp.

Plânsul dureros al plopului creşte în intensitate,fiindcă omul este conştient de trecerea timpului, de faptul că viaţa se scurge ireversibil,iar el este îngenuncheat.

   În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare, având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic(mai multe modalități artistice).

În versuri predomină limbajul popular:,,legini,jele,nădușit.” Diminutivul,,vălurele”are  un puternic sens afectiv,exprimă trecerea liniștii dorite.

Zbuciumul codrului personificat este sugerat prin verbele de mișcare sinonime ,,legini", bate,clatin", iar repetițiile ,, vântul bate,fără ploaie,fără vânt,amărât", enumerația ,,dor și jele" ,epitetele,,cea grea,nădușit,amărât,cam domol” reliefează atât trecerea naturii într-o  altă existență, cât și trecerea neîndurătoare a timpului, ambele — motive de covârșitoare tristețe.

Adresarea directă prin vocativul,,plopule”este rostită cu tristețea omului care se vede asemenea copacului neliniștit.

Atmosfera de apăsătoare tristețe este accentuată și de muzicalitatea versurilor care prin măsura: 7 silabe, ritm trohaic,rima monorimă sau împerecheată ,unele cuvinte din rimă exprimă parcă trecerea întregii firi dincolo de timp, în veșnicie.

Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.

   În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea sentimentelor exprimate,  de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea apăsătoare.