Crezi că scrisul e un aspect important al imaginii tale? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte, valorificând textul 1.(fragmentul din romanul,,Exuvii”de Simona Popescu)

Astăzi,oamenii i își exprimă din ce în ce mai rar gândurile prin scrisul de mână. Totuși, chiar și cea mai comună mâzgăleală a unei persoane poate spune multe despre imaginea sa.Îmi place scrisul de mână,fiindcă  se formează la o vârstă fragedă,un fel de a spune,atunci și eu scriam cu litere de tipar,din dorința de a a le spune celor mari că exist,am scris apoi cu litere mici ,arătând că mă pot concentra.Dar scrisul se dezvoltă odată cu persoana și atunci poate dezvălui un ansamblu de trăsături de personalitate ca :emotivitatea, trăsăturile intelectuale, gândirea.Cel puțin așa am citit într-o revistă. Simona Popescu în fragmentul din romanul,,Exuvii”(= înveliş rezultat prin năpârlirea şerpilor; ieşirea adulţilor din pupe  )mărturisește că,deși își schimba scrisul,făcea aceasta cu plăcere,trecând prin multe nuanțe ale formării literelor de la mari și rotunde la mici și încrețite.Cred că scrisul meu ,al romancierei,al oamenilor arată felul de a fi:adică inocență,dorință de a cunoaște lumea,sinceritate,dorința de a fi ocrotit,înțeles cu bunătate,generozitate,interes pentru cei din jur.Prin scris unii oameni spun că au sufletul deschis ca o carte ce se oferă tuturor,parcă invită pe cei ce trec pe lângă ei să le  asculte inima. Sunt oameni care se feresc atunci când scriu,probabil simt nevoia de atenție sau sunt egoiști sau nu le pasă de cei din jur sau se ascund  în acele exuvii(învelișuri)și nu vor ieși decât atunci când cei de-alături  le întind o mână.

,,Scriam altfel,eram altfel”-relatează scriitoarea care simțea cum își schimbă imaginea odată cu anii ce treceau.Cred că fiecare a trecut prin prin experiența asta,căutând ca prin scris ,prin ordinea cuvintelor alese cu grijă şi un vocabular format prin lectură să arate că a devenit o persoană prietenoasă cu speranţe şi visuri pentru viitor,  care acţionează logic şi care gândeşte, și atunci asemenea autoarei mă voi întoarce cu plăcere ,,la resturile din copilărie”-caietele cu temele scrise cu litere mari și mici,ordonate sau mai puțin.... 

de 1 iunie numai FERICIRE să avem!!!!!!!!!!!!!!!!

Sunt copil și plutesc pe apa fericirii,știu că atunci când voi deveni adolescent,voi păși peste un pod... poate că sunt deja pe el... pe celălalt mal este maturitatea. Copilăria este acum cu mine,într-o zi va fi în spatele meu. Podul este făcut din lemn. Pe măsură ce voi păși peste el, podul va arde în spatele meu.Acum sunt într-o lume de miracole şi de uimire...totul este proaspăt și uimitor!!!!!!!!!!!

                La mulți ani mie și celor ca mine !!!!!!!!!!! 

Crezi că poți rezolva o problemă printr-o discuție sinceră? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte, valorificând unul dintre cele două texte.//mă voi referi la fragmentul: Alex Tocilescu, ,,Povestea lui George Topîrceanu”//

 

O discuție sinceră este cea mai atrăgătoare,e ceva cu adevărat uimitor.Nu e un fel de ping-pong,o mișcare neîntreruptă,e ceva mai mult.Nimeni nu ascunde nimic unul față de celălalt.Adevăratele discuții necesită toată atenția,fiindcă oamenii își scot armura de protecție,își deschid sufletul,iar ,,pereții” ce ne apără de cruzimea vieții sunt înlăturați.Interlocutorul nu ascunde nimic,de aceea e bine să fie tratat cu grijă,de parcă ar fi din,,porțelan”.Astfel,Sadoveanu i se adresează lui Topârceanu cu interes,văzându-l trist,iar răspunsul acestuia este sincer,considerând viața,,cam încurcată uneori”.Într-o discuție sinceră poți tu însuți și această situație este minunată.Într-o discuție sinceră poți veni fără frică și secrete.Sunt prezente toate simțurile:se pot vedea strâmbăturile de pe fața interlocutorului,se pot auzi cuvintele rostite ,iar comunicarea este atrăgătoare.Insistența lui Sadoveanu de a lămuri starea gânditoare a lui Topârceanu este lăudabilă,pentru că-l știe un poet talentat,citit de iubitorii de literatură,solicitat de gazete.

Discuțiile adevărate sunt un fenomen rar.Este impresionantă discuția celor doi scriitori în fața unei table de șah,care  reprezintă lumea așa cum o înțelegem, compusă din forțe contrare,cu  armonia și tensiunea dintre contrarii.În fața tablei de șah Sadoveanu este omul stabil,inteligent ce vrea să descopere sufletul frământat al celuilalt.

De aceea sfatul meu este să descoperi o parte din tine,așa cum face și persoana care este în fața ta,să fii acea persoană care ești cu adevărat și să comunici la un cu totul alt nivel.

                               Este cu adevărat o experiență unică.

   //mi s-a părut un subiect INTERESANT//

Asociază fragmentul extras din Poeziei de Virgil Carianopol cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele.

       Virgil Carianopol,, Poeziei”

,,Se făcură codrii iarăşi de aramă,

Frunzele căzură, iar s-au ofilit.

Tot ce-a fost lumină astăzi se destramă,

 Dar ca altădată tot n-ai mai venit. [...]

 

 Stau în orice noapte, aşteptând la masă,

 Cu lumina-aprinsă până către zori,

Şi-ţi aştept zadarnic pasul de mătasă

 Ce preschimbă vorba-n aur şi culori.

 

 N-ai venit de secoli, parcă niciodată,

Mi-ai uitat tristeţea, gândul mi-ai uitat,

Nu mai ştii când singuri şedeam noaptea toată

Şi plângea cu frunze teiu-nfiorat.

 

 Pun şi-acuma cheia tot la locu-n care

 O găseai pe vremuri, tot acolo-n cui.

Plopu-aprins de toamnă ca o lumânare,

Luminează locul cu lumina lui.

 

Îţi aduc aminte, iar se face rece,

Nu mai pot rămâne dacă întârzii,

 Stau şi-acum în strada Mierlei,cincisprezece

 În aceeaşi curte cu aurării.”

 

     Mihai Eminescu,,De ce nu-mi vii”

 

,,Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

 

 

Textul,,Poeziei”este o poezie de dragoste asemănătoare cu poezia lui Eminescu,,De ce nu-mi vii” ;în ambele poezii natura este în consonanță cu starea sufletească a eului liric.Motivul  toamnei-cadrul  natural dezolant este în armonie cu sufletul pustiit al poetului:,,codrii de aramă...frunzele s-au ofilit”...,,rândunele se duc,se scutur frunzele de nuc.”Ambele poezii exprimă dezamăgirea suferită.Chemarea din ,,De ce nu-mi vii’’ răsună sfâșietor,la fel cu certitudinea :,,tot n-ai venit”.

Întrebările retorice ale eului liric ,repetiția ,,de ce nu vii”sugerează intensitatea sentimentelor de dezamăgire și disperare care survin prin singurătarea dezolantă în care se află eul liric.

La ambii poeți singurătatea este o certitudine, eul liric fiind convins că ființa iubită nu va veni,:,,n-ai venit de secoli.”

Dorința de a regăsi ființa iubita, sugerată de prezența chemării lui Eminescu „vino”, la celălalt poet prin repetiția verbului,,aștept” este sugestia posibilei veniri a iubitei. Eminescu nu mai crede în posibilitatea fericirii, iar natura este prezentată prin elemente care sugerează nestatornicia.

Toamna este considerată anotimpul sfârșitului: ,,lanurile sunt pustii”.Carianopol  nu oferă un cadru natural,ci se concentrează pe locul intim al încăperii în care cei doi se pot regăsi.În exprimarea sentimentelor și încercarea de împăcare cu sine,poetul îi reamintește iubitei așteptate momentele fericite trăite împreună,dar și felul de a se regăsi cei doi.Amintirile sunt prezente în sufletele celor doi îndrăgostiți:,, Nu mai ştii când singuri şedeam noaptea toată”.... , Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci.”

Eminescu ridică ființa iubită  pe un piedestal, considerând-o idealul feminin prin comparație cu alte femei: ,,Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”, încadrând-o ca pe o ființă de origine  astrală: ,,Mai mândră decât orice stea”.Carianopol nu conturează ,,tabloul” ființei iubite și- o amintește ireală cu,,pasul de mătasă.”

Ambii poeți sunt decepționați de iubita care nu se întoarce, dar continuă să spere ,așteptând-o,reamintindu-i adresa sau dorind-o aproape,luminându-i viața.

De asemenea, convingerea este dată de hotărârea cu care ființa iubită i-a părăsit,deși predomină sentimentul de ambiguitate, se poate observa  dezamăgirea sau chiar neînțelegerea plecării iubitei.

  

Redactează o pagină de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să relatezi o întâmplare în urma căreia te-ai împăcat cu Ion, prietenul tău, /cu Ioana, prietena ta, incluzând și o secvență argumentativă, și una descriptivă.

 

  Dragul meu jurnal,te deschid din nou,ca să-ți povestesc o întâmplare recentă.Știi că adeseori priveam spre curtea prietenului meu și împreună cu el aveam obiceiul să măsor din priviri, lăsându-mi capul mult pe spate, înălţimea văzduhului, până la ramurile cele mai de sus ale unui tei vârstnic, stufos, ce existase şi în co­pilăria bunicilor. Înflorește prin luna mai şi ne  îmbăta parfumul florilor sale. Râdeam când ne înecam din cauza mirosului lor puternic şi li­pi­cios, ca şi cum am fi înghiţit cu lăcomie mai mul­te lin­guriţe de miere. Îmi dădea târcoale şi o sen­zaţie uşoa­ră de ameţeală. Cred că de aceea refuzam, ca­te­goric, să-mi beau ceaiul călduţ de tei, cu care ma­ma încerca uneori să-mi domolească răceala şi tusea sâcâitoare. Câteodată, un vânt mai puternic scutura coroana teiu­lui înflorit, iar unele flori se risipeau. Mă feream să nu le strivesc sub tălpile pantofilor mei. Poate pentru că le asemuiam cu nişte insecte ciu­date şi mi-era milă, cumva, să nu le ,,rănesc". Mă refer la florile albe-gălbui, minuscule, cu o codiţă foarte subţire şi o frunză însoţitoare, ca o aripă de libelulă, al cărei rost îmi era greu să-l pricep. Îmi imaginam c-ar putea să şi zboare, dacă floarea de tei ar fi avut o aripă în plus. Ce spec­ta­col pe dea­su­pra grădinii!,iar când spuneam acestea,Ion râdea. Acolo sub teiul acela am petrecut multe clipe împreună cu prietenul meu, despre care am mai scris,dragă jurnalule,și acolo a avut loc cearta noastră,un schimb de cuvinte repezi,gesturi de respingere între noi,prieteni de când eram la grădiniță.Motivul?poate banal,dar pentru mine important.Făcusem schimb de timbre valoroase,unele primite în dar,vechi,din anii de școală ai bunicului.Așteptam de la Ion timbrele promise,iar el se scuza continuu:nu  le scosese din clasorul vechi,uitase,dar mâine le va aduce,ba chiar începuse să mă evite,mă ocolea,nu-mi răspundea la mesaje.Și-atunci am înțeles că mă mințise,i-am cerut înapoi timbrele și i-am spus hotărât că nu mai suntem prieteni.Nu ne-am mai întâlnit o vreme,deși eram vecini,până când într-o zi m-a chemat sub vechiul tei și mi-a înapoiat timbrele,iar alături era un plic mare,galben.Surprins,am desfăcut plicul și înăuntru era o diplomă cu numele meu,cu felicitări pentru timbrele valoroase cu care participasem la o expoziție.Bine!dar eu nu participasem la nicio expoziție!Misterul l-am dezlegat,când m-am dus la el acasă:trimisese în numele meu timbrele la acea expoziție,iar diploma era cadoul lui pentru ziua mea ce se apropia.

 Mă gândesc acum că Ion nu mi-a greșit atât de mult, încât să nu mai am nicio legătura cu el, dar poate orgoliul mă făcea  să refuz  să ne împăcăm? A ierta este omenește, dar a te împăca este divin,mi-a spus mama.

 Am înțeles că împăcarea înseamnă iertare și recunoaștere ,așa încât să alerg  cu brațele deschise către prietenul  meu care nu a greșit,dar nu a știut cum să comunice ....a fost o împăcare adevărată și prietenia noastră a fost doar pusă la încercare.

   Ei bine,ție,jurnalul și confidentul meu îți spun că m-am grăbit judecându-l pe Ion,dar greșeala recunoscută e pe jumătate iertată și totuși ce crezi-m-am grăbit,supărându-mă pe Ion?de ce mă tot gândesc,parcă simt o neliniște....

 

Crezi că munca este mai ușoară dacă există o motivație puternică?

 

Motivația este efortul susținut, orientat și perseverent pe care îl depune un individ în vederea realizării unui scop. Iată patru caracteristici ale motivației:

-efortul - forța comportamentului unui individ în procesul de muncă:Personajul-o fetițaă-Arsenia- din textul Ioanei Nicolaie,,Tot înainte”își propune să strângă zmeură cu toată îndemânarea ce o are un copil,chiar dacă se va cățăra pe coasta abruptă,chiar dacă își va zdreli gleznele,va sări peste bușteni;

-perseverența – consecvența cu care individul depune acest efort: Personajul își concentrează atenția la fiecare pas,își impune să facă munca corect,fără greșeală

-direcția - modul, sensul in care este canalizat efortul :Arsenia culege zmeură cu un efort peste puterile unui copil,pentru că dorește ca pe banii câștigați să-și cumpere cele necesare începutului de școală,toate râvnite cu dorința de a fi egală cu colegii săi.

-scopul - ceea ce trebuie realizat în urma depunerii efortului: Arsenia este recompensată pentru efortul depus,chiar dacă este epuizată de munca depusă,pentru a strânge banii necesari la începerea școlii.S-ar părea că și-a atins scopul,este dezamăgită de felul în care este privită de cei din jur și mai ales că-l întâlnește pe colegul în fața căruia voia să pară deosebită la începerea școlii.

   Cred că nu contează atât de mult ce faci, ci câtă dorință pui în ceea ce faci. Motivația fetei  o pot defini drept totalitatea motivelor (conștiente sau nu) care a determinat-o să efectueze  o muncă, tinzând spre un scop-acela de a avea cele necesare la începerea școlii.

  Însă există momente în care motivația poate dispărea (măcar parțial) din viața unui om.

Ne confruntăm cu această realitate în urma unui eveniment dramatic –în text:apariția băiatului pe care voia să-l impresioneze -sau poate chiar atunci când primim prea mult din exteriorul nostru și nu mai simțim nevoia să luptăm, pentru îndeplinirea dorințelor noastre.  Când vorbim despre motivație și încurajări, avem în vedere diferitele ,,recompense” pe care le primim, fie că ne referim la cele bănești sau la altele de natura emoțională. Realizările personale trasează granița dintre motivație și performanță.

Când suntem stăpâniți de acest tip de motivație, ne este mult mai ușor să acceptăm noi provocări 

în fața noastră, cât și în fața celorlalți. Există momente în care avem nevoie de recunoașterea celor din jurul nostru.

Adesea, simțim că ne descurcăm mai bine, dacă avem un feedback pozitiv din partea șefului:doamna de la cântar,inginerul(din text) sau partenerului nostru(tatăl fetei).

  O formă foarte puternică de motivație reprezintă dorința arzătoare de a ne dezvolta,de a schimba ceva în viață. Motivația apare și din dorința de a fi acceptați într-un anumit grup(probabil aceasta a fost dorința fetei de a câștiga banii necesari pentru începerea școlii,culegând  zmeură.)

  În concluzie, putem afirma despre motivație că reprezintă cu adevărat factorul care ne determină să mergem mai departe, atunci când drumurile par să se închidă.

 

  (CRED că la aceste situații s-au gândit cei ce au alcătuit acest subiect,ușor de rezolvat de un elev de clasa a VIII-a)

 

Crezi că un plan, odată stabilit, trebuie dus până la capăt?

 

 Cred că uneori oamenii amână lucrurile, pentru că le este frică de succes, care poate veni,dacă merg înainte. Exemplul este câinele din fabula lui Anton Pann: și-a dorit confort și provizii pentru viitoarea iarnă,dar s-a mulțumit cu gândul că a înfruntat o iarnă,o poate înfrunta și pe a doua. Reușita este o greutate prea mare care cere multă răspundere,așa că este mai ușor să amâni anumite lucruri și să trăiești după principiul „poate odată…”Este mai greu să începi să acționezi, riscând să greșești, să renunți.Astfel ființa poartă responsabilitate pentru propria viață.

O decizie ușoară îți crează o stare de confort, îți poate stabili un anumit nivel al succesului, însă și îți poate aduce și regrete asupra lucrurilor pe care nu le-ai făcut la momentul potrivit și un sentiment de nerealizare personală.

Oare s-a întrebat câinele ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi profitat de toate posibilitățile oferite de viața în vară și ai fi fost mai activ? Cine știe ce i-ar fi putut aduce o decizie luată mai greu? A fost însă sigur că viața îi va fi mai veselă și mai vie,dacă a amânat.

                   De aceea sfatul meu este să duci un lucru până la capăt.

Atunci când nu faci primul pas către ceea ce îți dorești, poate fi un motiv al stării tale negative. La fel ca și lucrul pe care l-ai început, dar pe care nu l-ai dus până la capăt îți poate trezi un sentiment de goliciune în interior. Poți să simți oboseală și stres, fără să înțelegi care este motivul. E ca și cum cineva a scurs din tine toată energia.

 

Redactează un text, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să relatezi o întâmplare prin care se evidențiază inteligența unui animal, incluzând și o secvență dialogată și una descriptivă.

 

Un prieten al bunicului meu,marinar de cursă lungă,ne-a invitat pe noi,,băieții”pe catamaranul lui într-o plimbare de-a lungul coastei mării.Ei,bătrânii,vorbeau despre vremurile de demult la cârma ambarcațiunii,iar eu cu fratele meu,pe o margine,ne legănam picioarele în ritmul melodiilor din casca telefonului.Simțeam în talpa piciorului mângâierea apei.Deodată fratele meu mi-a șoptit să nu mă mișc și să privesc apa.Surpriză:mângâierea venea de la botul unui delfin ce înota lângă ambarcațiunea noastră.Am oprit melodia telefonului și l-am privit,dar el a început să dea din cap,să se ridice puțin deasupra apei,să stea vertical,să dea din înotătoare.

-Ți-e foame?dar nu am niciun pește!

Delfinul scutura din cap,de parcă spunea ceva asemănător cu,,nu!”și a început să scoată niște sunete asemănătoare cu melodia pe care o ascultasem eu înainte.

-Vrei să asculți din nou muzică?l-am întrebat așa,de parcă m-ar fi înțeles.

-muzi...muzi...muzi...erau sunetele ce îi ieșeau din boticul deschis,iar ochii îi erau strălucitori.

Am pus melodia pe care o ascultasem,iar el,delfinul, a început să descrie cercuri de parcă dansa și așa am lăsat telefonul deschis pe muzică,până când a cedat bateria.

-Gata,nu mai merge!și am desfăcut mâinile în semn că totul s-a terminat.Iar el m-a înțeles și a continuat să înoate în paralel cu noi.Și eu și fratele meu am continuat să vorbim cu el,i-am cântat cu vocile noastre nemuzicale,am râs,i-am arătat mișcări de tenis,de baschet.Ne privea atât de fascinat,cred că, dacă putea, ar fi urcat lângă noi.Am înțeles că este un animal prietenos,foarte inteligent,dacă lua parte la nebuniile noastre.Apoi i-am povestit despre Flipper,delfinul dintr-un film vechi.

-Dacă-ți place numele,,Cory”,dă din cap,i-a spus fratele meu.Și..da!a aprobat.Iar noi am început să ne contrazicem: ba că a înțeles,ba că a aprobat așa din instinct.

 Iar el cu corpul său în formă de torpilă, cu aripioarele,ținându-și echilibrul,când înoata,cu coada orientată orizontal,ne-a însoțit până la lăsarea serii,când am hotărât să ne întoarcem în port..Ne-am luat rămas bun,aplecându-ne să-l mângâiem,iar el bătea din aripioare.Am fost trist și nu știu de ce.Câteodată seara parcă aud niște sunete ca niște fluierături muzicale,mă păcălesc singur,poate și Cory se gândește la mine,poate m-a uitat,poate îl voi mai întâlni vreodată.Dacă aș scrie,peste ani,o carte aș vrea să fie despre delfini.Am citit că ei nu dorm deloc,poate în vis mă voi întâlni cu el...poate...poate...mă întreb totuși:de ce nu-l pot uita!!!! 

Asociază fabula ,,Câinile” de Anton Pann cu un alt text literar:,,Balada unui greier mic”e George Topârceanu, prezentând în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele.

 

Cu o artă desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, Topârceanu în,,Balada unui greier mic”zăbovește asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației ,,negru, mic, muiat în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu scrie  despre greier, gingășia acestuia sunt evidențiate și de diminutivul,,greieraș".Anton Pann surprinde un câine în plină iarnă,ghemuit în zăpadă,regretând timpul verii,când era alături de om,,afară”.
În monologul său,greierele este descoperit în calcul greșit al timpului,nu credea că va veni iarna înainte de Crăciun,iar câinele este singur în frig. Drama celor două vietăți este copleșitoare: greierele nu se poate împrumuta la ,,vecina furnică" ,fiindcă orice încercare este urmată de refuz și de bârfă,iar câinele,neglijent cu sine,nu-și găsește oasele sub zăpadă.În cuvintele lor își face loc disperarea și resemnarea ,singura consolare rămânându-i autocompătimirea pentru greier: ,,Cri-cri-cri, Toamnă gri,tare-s mic și necăjit”-nu promite nimic pentru viitor,câinele își face promisiunea că va păstra oasele puțin roase pentru iarna viitoare,dar cu timpul renunță, gândind că  frigul iernii trecute nu l-a doborât și-și vede înainte de viața fără griji.Personificați,greierele și câinele arată un om simpatic,dar distrat,un neînțeles, o victimă a propriei nechibzuințe. În cuvintele greierului ca și ale câinelui își face loc umorul, folosit ca mijloc de transmitere a duioșiei, fiindcă scriitorii privesc cu îngăduință, cu înțelegere pasivitatea, neglijența, naivitatea- ca atribute specific omenești,oferind o morală,o normă de viață.

poezia ,,Balta” de Vasile Alecsandri

 

,,Aerul e viu și proaspăt!... el trezește și învie   
Peptul, inima și ochii peste carii lin adie. 
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos.

Ceru-n zare se rotește; mii de vrăbii deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor.

Pintre stuhul ce se mișcă iată-o luntre vânătoare!
Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare;
Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund,
Și pe sus nagâții țipă, lișițele dau în fund.

Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină;
Iar pe mal în liniștire, un bătlan, pășind încet,
Zice: „Nu-i peirea lumei... vânătorul e poet!”

 

  Poezia ,,Balta” aparține ciclului ,,Pasteluri” și înfățișează un aspect al anotimpului vara care produce poetului un sentiment de admiratie. Pastelul este o poezie cu conţinut liric, în care se zugrăveşte,se descrie un tablou din natură, o privelişte sau un fenomen al naturii. 

  Prima strofa descrie momentul dimineții, al răsăritului de soare, momentul trezirii din somn al naturii. Aerul puternic,curat reînvie întreaga ființă a omului ce se simte învăluită de boarea,suflarea dimineții.Asemenea unei ființe misterioase,balta ca o oglindă a cerului,un reflex al infinitului se ascunde ca o mireasă sub un văl misterios așteptându-și mirele-soarele,lumina vieții,a adevărului.Peste baltă plutesc aburi care îi dau o imagine misterioasă. Este un moment în care persistă încă misterul nopții, pe cale de a se destrăma. Întreaga natură așteaptă „voiosul soare ca pe-un mire luminos”, această personificare comparativă provoacă o puternică stare emotivă.

   Soarele a răsărit pe cerul ce dansează rotindu-se în cerc,în călătoria sa prin univers,iar natura,apa răsună,a primit o nouă viață în concertul vrăbiilor,în bucuria de a trăi.

  Apariția unei luntre,barcă a morții exprimă teama,frica de moarte.În lumea bălții totul este cuprins de spaimă:căutând misterul din adâncuri,șerpii,creaturile viclene se răsucesc sub florile de nufăr ce sunt luminate de soarele-mire,rațele se ascund prin movilițele pământului sau sub apă.Se aud sunete stridente ale păsărilor speriate. Prin aceasta enumerare de imagine motorii si auditive  se accentuează starea de frică amorții care înconjoară balta.

  În strofa a patra, starea de teamă atinge punctul culminant. ,,Luntrea cea de arme plină”este spațiul dintre viață și moarte în jocul misterios al luminilor și al umbrelor poetul reușește să amplifice frica viețuitoarelor.
  Tabloul este brusc dinamizat de un ,,bâtlan” care dorind să evite moartea„pășind încet”,fără teamă,readuce starea de armonie și echilibru,amintind că minunea naturii,a lumii  nu va  dispărea...vânătorul nu e căutătorul morții.... ,,e poet”-căutătorul de cuvinte,imagini,cel care caută în împărăția naturii armonia și echilibrul,pentru a-și tălmăci gândurile sentimentele în graiul limpede, bogat, frumos, sunător.Pentru el peisajul bălții are virtuți sacre : întinereşte, vindecă miraculos, iluminează spiritual fiinţa. Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm,la fel ca împărăția apelor.
  Ca în toate pastelurile, în poezia ,,Balta”, Alecsandri exprimă stări de veselie, de optimism și încredere în viață. Stilul său se caracterizează prin: claritate, simplitate, expresivitate, naturalețe,
Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul trohaic și rima pereche.

 

două personaje-fetițe : ,,Dorothy”(Vrăjitorul din Oz) și ,,Lizuca”(Dumbrava minunată)

 

Vrăjitorul din OZ

                                                   de  Lyman Frank Baum

                                                                                                (rezumat) 

Toto, cățelul lui Dorothy,vrea să se joace cu fetița,dar aceasta se simte îngrijorată.La fel și unchiul Henry, vede cerul întunecat,aude vântul șuierând și înțelege că se apropie o tornadă.Mătușa Em coboară în pivniță,o strigă și pe Dorothy,dar aceasta se adăpostește sub pat împreună cu cățelul.Nu mai au timp,pentru că vântul puternic ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.De frică,fetița adoarme,dar când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în fruntea lor o mică femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.O crede pe Dorothy vrăjitoare atotputernică,care a omorât-o pe,,vrăjitoarea cea rea de la răsărit”,dar căsuța fetiței a făcut acestea.Fetița primește în  dar condurii argintii cu puteri magice ai vrăjitoarei care a dispărut.I se spune că poate ajunge acasă, numai dacă va porni într-o călătorie periculoasă până la Cetatea de Smarald,unde va cere o audiență la Vrăjitorul din Oz.În drumul ei, întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” care dorește să primească un,,creier”;într-o pădure întâlnește un,,Om de tinichea„căruia Dorothy îi unge încheieturile cu ulei și acesta îi spune că-și dorește o inimă.Întâlnește apoi un,,Leu”care recunoaște că este,, laș”și-i urmează,dorind să i se dea,,curaj”.În drumul lor ajung la o prăpastie,aproape de vizuina Kalidahilor,fiare cu trup de urs și cap de tigru,îi salvează Omul de Tinichea care taie un copac pe care aceștia se cățăraseră,cad astfel în prăpastie.Nu sunt salvați,pentru că ajung lângă un câmp cu maci,din cauza mirosului Dorothy șiToto adorm și chiar Leul.Sunt ajutați de Sperietoare și Omul de Tinichea.Acesta salvează un șoarece fugărit de o pisică—era chiar Regina șoarecilor de câmp și împreună cu o mulțime de șoareci îl scot pe Leul adormit din câmpul de maci.Când toți se trezesc,văd un cer strălucitor.Mergând,ajung la un zid bătut cu smaralde păzit de un om îmbrăcat în verde,care le dă fiecăruia niște ochelari enormi,ce-i va proteja de luminile Cetății de Smarald.Toți sunt impresionați de strălucirea splendidului oraș, împodobit cu smaralde .În sala tronului,Dorothy a văzut un cap uriaș,era Oz cel Mare și Înfricoșător,care-i cere s-o distrugă pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus.Pornesc toți spre regatul acesteia, sunt văzuți de ochiul vrăjitoarei și trimite înaintea lor un roi de albine.Sunt salvați de Sperietoare,care-i acoperă cu paiele ei ,iar Omul de Tinichea le întâmpină.Vrăjitoarea trimite o haită de lupi uriași și tot Omul de Tinichea îi salvează,nimicind cu toporul său toți lupii.În cele din urmă,Vrăjitoarea recurge la Pălăria Fermecată,chemând Maimuțele Înaripate,cerându-le să fie cruțat doar Leul.Pe rând sunt distruși:Speritoarea,azvârlită într-un copac; Omul de Tinchea este bătut,iar Leul este legat.Dorothy este salvată datorită condurilor argintii,iar Vrăjitoarea gândește că și fata este vrăjitoare.Dorothy îi apare ca o fetiță inocentă,dar condurii ei sunt doriți de Vrăjitoarea cea Rea.Este trimisă la bucătărie,unde muncește,iar seara lângă Leu este nefericită.Într-o zi,Dorothy se împiedică de firul întins de Vrăjitoare și-și pierde un condur.Supărată,fetița aruncă cu apă pe aceasta,fără să știe că apa o omoară.Vrăjitoarea se topește,Dorothy își recuperează condurul,îl eliberează pe Leu și împreună cu micuții winkiezi îl găsește pe Omul de Tinichea,care va fi reparat,apoi pe Sperietoare coborâtă din copacul unde fusese azvârlită.Pleacă cu daruri și cu Pălăria Fermecată,gândind că le va fi de folos.Maimuțele Înaripate îi duc în Cetatea de Smarald,unde Marele Oz îi primește.Dar câinele descoperă în spatele unui paravan un omuleț ,care bâlbâindu-se spune că el este Marele Oz și mărturisește că este un mincinos: capul pe care l-a văzut prima oară este o păpușă,apoi povestește că, zburând într-un balon,vântul l-a adus în aceste locuri,unde a fost crezut vrăjitor. Îi dă Omului de Tinichea inima promisă,Sperietorii i-a strecurat în cap tărâțe și ace-un fel de creier,iar Leului i-a dat să bea,,elixirul curajului”.După trei zile,bătrânul a dus-o pe Dorothy lângă un balon,dar ea a întârziat,cablurile s-au rupt,omulețul zboară,iar Dorothy pleacă spre Glinda,Vrăjitoarea de la Miazăzi.Trec printr-o pădure fermecată,păziți de crengi de Omul de Tinichea,ajung în Țara Porțelanului cu câmpii și  oameni, animale din  porțelan,invită pe o păstoriță să vină cu ea,care o refuză.Ajung apoi la Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi,care îi promite ajutor în schimbul  Pălăriei Fermecate.Sperietoarea dorește să se întoarcă în Cetatea de Smarald,pe care o va guverna,Omul de Tinichea dorește să se ducă la Winkiezi,iar Leul vrea să devină rege în pădurea lui.Dorothy împreună cu Toto,ajutață de conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.

 

                               Dumbrava minunată

                                                            de Mihail Sadoveanu

                                                                                   (rezumat)

LIZUCA-o fetiță,a cărei mamă a murit,este mărunțică,însă voinică și plinuță,ochii căprui par o mică floare de lumină,gene negre,nas mititel,gura cam mare,tunsă băiețește,se stăpânește îndurând jignirile și durerile,deși este bătută în fiecare zi.Este hotărâtă să plece și prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.Își ia cenușă,pentru a însemna drumul pe care merge.Pe drum văd săbiile de păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.Patrocle este mușcat de furnici.Trec pe lângă sălcii ,văd gângănii mărunte și roșii și ajung în dumbravă,ce-i apare ca o lume de basm.Apare o bătrână,iar Lizuca crede că este sfânta Miercuri.Ajung în fundul văii la o punte de lemn și la un pârâu cu broaște,întâmpinați de o ciocănitoare și de păsărele mărunte,de un mierloi mirat.Luna apare și cei doi nu mai văd drumul,un licurici le arată locul de culcuș-o scorbură de răchită bătrână,iar Lizuca mărturisește că se teme de bursuc.Un iepure apărut este gonit de cățel,se aud un greiere și o privighetoare.Dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor mergeau un bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar Lizuca și-a amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea cândva mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței și i-au spus că Țâncul Pământului și iepurele au vestit venirea ei.La semnalul domniței apare un podișor de argint,iar pe cărări vin toate jivinele pădurii.Erau vietăți care apăreau numai noaptea,bătrâneii i-au spus povestea tristă a lui Statu-Palmă,un morar care a fugit de răutatea oamenilor și trăiește alături de alți uriași pe alt tărâm.Bătrânul îi amintește fetiței de dorința tatălui său de a vinde dumbrava,locul de poveste.Domnița povestește despre timpurile de demult când în dumbravă trăiau zimbri,păsări mari,oameni buni,iar urșii și mistreții se închinau în fața unei zâne cu păr de aur.Despre ea povesteau oamenii. Făt-Frumos a chemat-o cântând din fluier,iar zâna a venit zile la rând,fără a fi văzută de ceilalți oameni ce-l însoțeau.Sfătuit de un vraci,el îi cere zânei inelul,ea îi spune că nu podoabele,ci dragostea este de preț.Îi taie o șuviță din păr,pe care nu o poate vedea nimeni și-atunci Făt-Frumos a renunțat a o mai vedea și a plecat singur și tot așa a murit, fără a cunoaște adevărul despre zână.Lizuca află că bărboșii cei cărunți nu știu povești,pentru că ei sunt meșteri fauri,care scot din peșteri comori.Lăcrimând,bătrâna povestește despre o căsuță de răzeși,unde sub icoane o femeie tânără îi spune unei fetițe aceleași vorbe pe care mama Lizucăi i le spusese înainte de a muri.Ca prin minune ființele de lângă Lizuca dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.Aude glasul mamei virege ce-i certa pe bunici,dar aceștia îi spun că au găsit-o pe fetiță rătăcită în pădure și refuză să o dea,amenințând-o că se pot și judeca.Bunica intră în cameră și-i povestște fetiței că mama vitregă și slujnica s-au apropiat de stupi,iar albinele le-au gonit,înțepându-le.Bunica o mângâie și o liniștește.

 

 

                             Două fetițe: Dorothy și Lizuca

 

   Dorothy împreună cu Toto,cățelul, sunt luați de vântul puternic care ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.

  Lizuca este hotărâtă să plece din casa în care este nefericită cu prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.

  Dorothy adoarme,dar când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în fruntea lor o mică femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.

   Lizuca,plecată de acasă,ajunsă în dumbravă, vede cum dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor mergeau un bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar Lizuca și-a amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței.

  În drumul ei,Dorothy întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” .

  În drumul ei, Lizuca vede  săbiile de păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.

  Dorothy împreună cu Toto,ajutață de conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.

  Ca prin minune ființele de lângă Lizuca din dumbravă dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.

  Ambele fetițe: Dorothy și Lizuca,fetițe orfane,visează să trăiască într-un loc mai bun, sunt însoțite de câte un cățel: Toto și Patrocle.Pleacă de acasă,pentru a căuta o ieșire din viața lor obișnuită: luată de un vânt puternic sau nesuportând o viață cu certuri.Fiecare ajunge pe un tărâm de vis : într-o cetate de smarald sau într-o dumbravă minunată.În lumea lor de vis apar personaje de basm:pitici,omușori,ființe ciudate,peisaje fantastice.Finalul fiecărei întâmplări este fericit:ambele fetițe ajung în locurile numite,,acasă”.

 

 

Asociază fragmentul din Cel mai mare Gulliver de Gellu Naum cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele

 

 

                           ,,Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească.”

 

( Volumul,, Cel mai mare Gulliver” li se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani, a căror dorinţă arzătoare este de a creşte cât mai repede.

Misterios,autorul se inspiră din basme și nu-și situează personajul,pe Matei, într-un loc și un timp,dar îi face un portret asemenea unui Făt frumos.Matei are șapte ani,este arătos,frumos ca o floare,cu păr negru,nas mic și mai are patru dinți de lapte,știe să-și scrie numele.Băiatul,înclinat spre visare,  îşi doreşte să crească foarte repede şi să fie atât de mare, încât nimeni să nu mai poată râde de el, pentru că este cel mai pitic. Referirea la ,,Călătoriile lui Guliver” ale lui Jonathan Swift ne indică încă din titlu faptul că dorinţa lui Matei este îndeplinită, chiar la superlativ, căci, într-o zi, plimbându-se prin curte, Matei dă peste un cangur magician minuscul(un fel de peștișorul auriu) care îl face pe băiat să crească până ajunge la nişte dimensiuni cu adevărat impresionante. În dialogul cu cangurul-magician,Matei este nerăbdător,insistent,amenințător să-i fie îndeplinită dorința: vrea să ajungă uriaș,asemenea lui Guliver –un gigant,deosebit de ceilalți din jurul lui.

Matei este atât de înalt,se simte fericit: cântă,râde,dansează, fiindcă totul a devenit miniatural,iar el poate parcurge fără dificultate drumul cel lung prin lume.

 

(!!!!!!Prima reacţie a lui Matei cel foarte înalt este aceea de a-i dispreţui pe toţi cei pitici, dând dovadă astfel că nu a învăţat încă lecţia pe care cangurul scamator voia să i-o dea. Purtându-se cu cei care îi ies în cale în acelaşi mod în care prietenii lui se purtau cu el pe vremea când era încă mic, Matei îi jigneşte la rândul său pe ceilalţi. Nu este însă nevoie de mult timp pentru ca băiatul să se găsească din nou în necaz şi să aibă nevoie de ajutor.Matei trăiește satisfacția independenței față de ei: atunci când e rugat să ajute la construcția unui pod, refuză, deoarece își dă seama că, mare cum e, el poate trece apa dintr-o săritură: cui îi pasă de ceilalți?  Băiețelul stoarce un nor atunci când arșița e mare și are nevoie de răcoare, dar refuză să facă același lucru spre folosul unor țărani ce sufereau din cauza secetei. Călătoria lui Matei ajunge până la mare. Acolo eroul face o baie, dar refuză să salveze un echipaj naufragiat. De aici încolo urmează drumul de întoarcere, presărat cu lacrimi: Matei descoperă că are și el nevoi, îi este frig, foame, dar nimeni nu vrea sau nu poate a-l ajuta, în afară de, evident… mama sa. Copilul și-a învățat lecția: ar prefera să fie din nou mic și realizează că slăbiciunile își au rostul lor atunci când declanșează iubiria celorlalți oameni. Spre norocul lui totul s-a petrecut doar în vis. Matei  se trezește fericit,că nu a trăit acel coșmar în realitate.

Cartea lui Gellu Naum propune o reflecție asupra noțiunii de vis, jucându-se cu înțelesurile a două feluri de vise: cele pe care le avem cu ochii deschiși și visele din somn. Aici, în povestea lui Matei, ficțiunea trăită în somn vindecă iluzia acelui ce bine ar fi dacă aș fi …

,,Cel mai mare Gulliver ”este o poveste pentru copii, cu un copil erou pricipal, dar ea poate fi citită și ca o alegorie cu copii, despre slăbiciunile adulților, adevărații mari fabricanți de iluzii.)

                   o propunere:

                           

                                       ,,Cel mai fain uriaș din oraș”

                                                      autor:Julia Donaldson; ilustrator: Axel Scheffler )

 

,, George era cel mai modest îmbrăcat uriaș, din oraș.....Purta întotdeauna un halat vechi și peticit și o pereche de sandale vechi și uzate.

 - Aș vrea să nu mai fiu cel ma modest uriaș din oraș.... spuse el trist.

Într-o zi, în orașul lui s-a deschis un magazin de haine de uriași care era plin de haine elegante. Și-a cumpărat de acolo o cămașă elegantă, o pereche de pantaloni eleganți cu o curea, o cravată dungată, o pereche de șosete elegante și o pereche de pantofi strălucitori. Acum era cel mai elegant uriaș din oraș. George și-a lăsat hainele vechi într-o plasă, în spatele magazinului. Era gata să plece spre casă când a auzit un zgomot.

O girafă care era foarte supărată pentru că o durea gâtul și nu găsea nicio eșarfă suficient de mare pentru gâtul ei, cerea ajutor.

 - Nu te întrista, ia cravata mea și înfășoară-o în jurul gâtului și o să te simți mai bine. Oricum nu se potrivește cu șosetele mele....

- Mulțumesc, spuse girafa.

 George plecă mai departe și spuse: „Cravata mea e eșarfă pentru o girafă răcită, dar sunt totuși cel mai elegant uriaș din oraș....” Ajuns lângă râu, George auzi un oftat:

 - Ce s-a întâmplat?

 - Barca mea, spuse țapul, furtuna mi-a rupt pânzele...Sunt foarte supărat! Mi-aș dori o pânză puternică pentru barca mea.....

- Nu te întrista, îți dau cămașa mea, oricum nu pot să o port încheiată. O să fie pânza potrivită pentru barca ta.

Țapul i-a mulțumit și a plecat. George și-a continuat drumul spunând:

 - Cravata mea este eșarfă pentru o girafă, cămașa pânză pentru barca țapului, dar eu sunt cel mai elegant uriaș din oraș”. În drumul lui George a întâlnit ruina unei case. Lângă ea, o mamă șoricioaică cu șoriceii ei plângeau pentru că au rămas fără casă. George le-a oferit unul din papucii lui, spunând că oricum îl strângeau. Sărind într-un picior, George cânta voios același cântec:

- Cravata mea.......”

 Ajungând într-un camping George se întâlni cu o vulpe care era tristă pentru că și-a scăpat sacul de dormit în noroi. Acesta i-a oferit șoseta lui. George își continuă drumul voios, cântând cântecul lui.... Apoi s-a întâlnit un câine căruia i-a dăruit cureaua lui să o folosească ca și pod pentru a trece peste o mlaștină. Vântul a început să bată iar George și-a continuat drumul cântând fericit: „Cravata mea este eșarfă pentru girafă, cămașa pânză pentru barcă......, iar eu sunt cel ma elegant uriaș din oraș.....”

Pentru că nu mai avea cureaua care să îi țină pantalonii, aceștia i-au căzut, iar el nu mai era cel mai elegant uriaș. S-a grăbit să își cumpere alte haine dar magazinul era deja închis. În spatele magazinului a văzut un pachet care i se părea cunoscut. Acolo erau vechile lui haine. Era foarte fericit...,se simțea confortabil în ele. Le-a îmbrăcat și a pornit spre casă.

 În fața casei îl așteptau toate animalele pe care le-a ajutat. Acestea duceau o cutie mare, de cadou, cu fundiță. L-au încurajat să o deschidă. Înăuntru era o felicitare aurie și o coroană. George și-a pus coroana și a deschis felicitarea. Pe felicitare era scris: „Cravata ta este eșarfă pentru o girafă răcită, cămașa o pânză pentru barca țapului, pantoful căsuță pentru șoricei, șoseta pătuț pentru vulpe, cureaua pod pentru un cățel, iar coroana este pentru cel mai BUN uriaș din oraș”.

                     ,,Cel mai fain uriaș din oraș" este o poveste despre generozitate.

Dacă Matei și-a dorit să ajungă uriaș,George,personajul din cartea,,Cel mai fain uriaș din oraș” este chiar un uriaș care poartă mereu aceleași haine vechi și ponosite,contrastează înfățișarea lui cu a lui Matei cel frumos. Nu se știe de ce, poate pentru că în orășelul liniștit în care locuiește George nu sunt magazine cu haine pentru uriași. Dar într-o zi, în oraș se deschide o prăvălie nouă unde se găsesc haine foarte-foarte mari. Numai bune pentru George, care nu stă mult pe gânduri și își cumpără de toate. Ce cravată elegantă, ce cămașă fină, ce pantofi strălucitori are acum George... E complet schimbat. Acum, se plimbă vesel pe străzi la fel ca Matei ,depășind în înălțime casele din jur. Dar, chiar dacă privește totul, vrând-nevrând, de sus, George are timp să fie atent și să-i ajute pe cei pe care îi întâlnește,în timp ce Matei,fericit de noua lui înfățișare ,dansează de fericire, fără a-l interesa ce se-ntâmplă în jurul lui,doar se minunează de lumea miniaturală.Hainele noi ale lui George sunt doar... haine... poate că e cel mai fain uriaș din oraș sau poate că nu. Dar e cu siguranță cel mai prietenos  uriaș.Și Matei i s-a adresat calm cangurului-scamator,dar dorind să se transforme într-un uriaș a schimbat tonul,poruncind sădevină uriaș.George se oferă să salveze toate animalele care sunt puse la încercări grele. Deși îi plăceau hainele, pentru ca nu mai era un uriaș zdrențăros, renunță cu usurință la ele și se bucură,dialogând cu prietenie cu micile viețuitoare  de fiecare dată când găsește soluții pentru a ajuta. Și așa renunță la cravată, pentru a încălzi gâtul unei girafe răcite, renunță la pantof ,pentru că familia de șoricei rămâne fără casă. Matei este mândru de înălțimea lui și pleacă să cunoască lumea,dar George impresionează prin dărnicia,compasiunea pentru cei mici și neajutorați.

     (gândește-te și la alte asocieri : hiperbola din ,,Pașa Hasan”-portretul lui Mihai

                                                        uriașii din,,Harap Alb

                                                        !!!!copiii din schițele lui Caragiale????cred că nu!!!

 

 

 

Imaginează-ți că tocmai ți s-a îndeplinit o dorință. Scrie o notă de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să-ți prezinți dorința și modul în care ți s-a îndeplinit, incluzând o secvență narativă și una descriptivă. Data redactării jurnalului este 10 mai 2021.

 

                                                                                                                         10 mai 2021

  Nu te-am uitat,dragă jurnalule,nu te-am mai deschis,recunosc...a fost vacanța de primăvară,sărbătorile pascale,am mers cu bunicii la biserică,apoi masa de Paște...ei!ocupații fericite!

  Astăzi m-am hotărât,vom fi împreună,pentru că vreau să scriu despre ceva interesant.Dimineață în soarele cald,în parfumul florilor de iasomie,l-am așteptat pe sticletele colorat și cântător, să apară pe una din crengi.Și-a făcut obiceiul să vină,să-și cânte ariile melodioase,să mă privească,să ciugulească boabele dintr-o farfurioară și-apoi să plece numai el știe unde.A venit! și așa se repetă ritualul știut numai de noi doi.Apoi m-a vizitat noul meu prieten venit de curând în clasa noastră...în primele zile nu l-am băgat în seamă,dar într-o zi l-am auzit vorbind cu tatăl său despre un zbor cu paranta,râdeau și i-am invidiat pentru apropierea dintre ei.Și așa din curiozitate l-am întrebat de ce este atras de acest zbor,iar el mi-a spus că poți trăi o senzatie unică pe care ar trebui să o încerci măcar odată,că zborul cu parapanta este un sport aerian.Încă de la decolare, când te desprinzi cu picioarele de pe pământ, în zbor… când primești comenzile și faci ușor virajele în aer.. până când aterizezi.. te simți ca un înger. Ești exact ca un om care se transformă în înger și prinde aripi....

   Simțeam o dorință deosebită,dorința zborului,dorința aceea de a mă avânta spre înalt, spre necunoscut,de a încerca să fiu puțin ca sticletele meu.

   Am mers cu el pe muntele apropiat de casa noastră și i-am văzut pe îndrăzneții aerului,am vorbit cu unii dintre ei,i-am urmărit și-am înțeles că te poți bucura de senzații diferite, pentru că fiecare zbor este unic,acolo sus trăiești senzația de zbor absolută,iar peisajul văzut de la înălțime este altfel.Bineînțeles m-am lăsat ademenit și am zburat,,în tandem”,adică am decolat ținut de un pilot și am privit pământul,l-am văzut,,altfel”,parcă era un desen colorat...dar ce m-a uimit a fost un vultur care ni s-a alăturat,crezând că îi suntem prieteni.Am înțeles că primul meu zbor cu parapanta tandem a implicat o doză de curaj și încredere în pilotul care făcea toate manevrele necesare pentru ca decolarea, zborul și aterizarea să fie în siguranță deplină. Încă de la decolare, când ne-am desprins cu picioarele de pe pământ, în zbor, când am făcut ușor virajele în aer.. până când am aterizat.. m-am  simțit așa...ca un înger.. La aterizare, l-am îmbrățișat pe pilot de bucurie,deși eram puțin amețit-asta n-am spus-o nimănui.Dar colegul meu zbura alături de tatăl său departe,ei erau obișnuiți,erau asemenea păsărilor-simțeau libertatea absolută,i-am asemănat cu doi Icari...superbi!!!!

  Totuși,ce voi spune acasă?Adevărul,a râs colegul meu,strângând mătasea parapantei.Chiar așa:le voi spune cum a fost: parcă am zburat cu aripile mele, am plutit printre nori, iar de sus totul mi s-a părut în miniatură,am uitat de tot și am simțit doar aerul care mă mângâia că mâna mamei.

  Zborul, dorința,visul celor îndrăzneți, merge mai departe! Puterea zborului nu se poate exprima prin sentimente, pentru că atunci când simți și trăiești ca mine magia zborului, nimic nu mai prezintă importanță... în acele momente trăiești clipele veșniciei...te simți stăpânul lumii. Acolo sus tu,omul cerului, rămâi fără cuvinte: ce ai văzut acolo, sus.? Tăcere, libertate...

  Toate aceste trăiri ți le împărtășesc ție,dragul meu jurnal,știu că mi le păstrezi și le înțelegi...pe curând!!!!!

 

 

 

                    Dansează ursul românesc

     

Oraşul rîde şi petrece
Vuieşte în chiot
urlă strada
boierul dă un leu cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează ursul….. românesc
e mare ridicată-n labe şi blîndă fiara fioroasă
prin blană-i numeri coaste slabe,
dar nu se lasă nu se lasă… danseaza ursul românesc
prin nas le-au petrecut verigă
dar tot mai mormăie urîtul..
mai mormăie
dar nu prea strigă că-i trage cu veriga rîtul
dansează… ursul românesc
de 2000 de ani dansează, l-au prins de pui în miez de codru
hei codrul ăla-l tot visează dar să mai scape nu e modru
dansează…
ursul românesc
oraşul rîde şi petrece vuieşte în chiot
urlă strada
boierul dă un leu
cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează …. ursul românesc.

                             (Versuri: Mihai Beniuc, Muzica: Tudor Gheorghe)

 

compunere--Am fost în peștera urșilor

 

Mergând cu bunicul prin pădurea de fag, am auzit trosnind o creangă mare, am știut imediat că e un urs.  L-am văzut l mare si negru, de cum ne-a simțit ,a fugit în tufișuri,alerga rupând crengile sub picioare, în valea de lângă noi. M-a fermecat sunetul acela, de urs care aleargă – parcă trecea o turmă de cai cu viteză prin pădure.Curioși ,am mers pe urmele lui  și am ajuns într-un loc unic,minunat,frumos:Peștera Urșilor.Un om ce stătea rezemat de un brad imens,înalt(așa ceva văzusem în filme)mi-a spus că numele i se trage de la numeroasele fosile ale urșilor de cavernă descoperiți aici, urși care se adăposteau în peșteri în urmă cu 15.000 ani. Se pare că se retrăgeau să moară în același loc în care muriseră și predecesorii lor, și de aceea numărul mare de schelete descoperite în aceasta peșteră. 

 Am intrat împreună cu el,deși simțeam în mine fiori.Și iată-ne în prima din cele trei galerii : Galeria Urșilor (sau a Oaselor) denumită astfel după scheletele urșilor găsite aici,cu scheletele urșilor găsite aici,cranii și multe vetre sau culcușuri ale urșilor. Pe pereți se mai văd zgârieturi adânci făcute de ghearele lor, urșii de atunci având până la 3 m lungime.În Galeria Urșilor am văzut stalagmite în formă de pagode, animale fabuloase desenate și stânci ca niște statuete, de aici și numele sugestiv cu care au fost botezate.Am descoperit o urmă de profil al unui urs.Mi-am trecut mâna pe peretele șlefuit de vreme și-am simțit ușoare denivelări,probabil că în agonia lui gigantul,s-a sprijinit de perete,căutând un ultim reazăm,o speranță că se mai poate îndrepta,nu se va prăbuși.Ciudat ceva îmi atrăgea mâna parcă în adâncul peretelui,auzeam un muget straniu,un sunet de durere,peretele aproape se mișca.Nu-mi puteam dezlipi mâna și-atunci am înțeles că-n ultimele lor clipe de viață,urșii mureau alături de pereții peșterii,care le era ultima apropiere.

   A fost o părere,un adevăr,dar am trăit o clipă unică de întoarcere la un moment  de durere,de despărțire a unor ființe de viață. Începe ușor, abia simțit, să se însereze.La ieșirea din peșteră,omul acela cu privirea blândă  îmi șoptește  că urșii sunt mult mai prietenoși decât oamenii. Totul e să le respecți tihna și echilibrul, să nu dai buzna în viața lor...au ei un fel de privire care parcă te înseamnă,care te poate urmări ca o vrajă...

                                Neobișnuit de straniu și dureros.....  

 

compunere-- Zile de mai

 

Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de răsfăţ, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii.

Primăvara, mă bucur să ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum îmi umblă uşor prin păr.Sub soarele de început de mai, mă trezesc la via­ţă cu încetul, agitându-mi rând pe rând emoţiile. Tot ce văd în jur mă tulbură într-un soi de bucurie liniştită. Este ceea ce caut în fiecare pri­mă­vară,când to­tul e bun şi curat, uşor şi plin de aro­me. Ies din ca­să şi trag adânc aer în piept,mă bucur de soare,zâm­besc ,neîn­ţelegând prea bine ce mi se întâmplă. Oricât am pândit mo­­mentul înfloririi cireșilor,oricât am aşteptat înfrigu­rat, n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam şi-i vedeam acoperiți de un văl verzuliu,smălțuit cu florile   rozalii  ce tremura uşor în bătaia vântului. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeai cu ochii. Lumea îmi părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte,din ploile iuţi şi scurte.Iar la venirea păsărilor grațioase și grăbite,fericite,mi se păreau,mi-am pus multe dorințe,sperând că măcar câteva se vor împlini.

Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea stră­lucesc bulgării mari şi albi ai florilor.

Un alb,un roz intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Sunt încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit

Pacea şi tihna începutului lumii pare că s-au păstrat ne­atin­se,pot respira şi le pot atinge, grădina, de un verde nou,intens,umbrită de câțiva nori, parcă mă înghiţea de fie­care dată,amestecând  în unduirile unui vânticel stolurile de fluturi albi cu florile de cireş, iarba de la pi­cioa­­rele mele cu cren­gile  ce se uneau dea­supra, în bolţi. Şi când zborul s-a ter­mi­nat,un fluier a început să răsune sub imensitatea albastră a primăverii.Cântecul lui avea ceva de basm. Notele acelea duioase conturau aievea poveşti, întâmplări, înţelesuri uitate ale lumii vechi, şi poate chiar de mai-nainte. Un instrument fermecat, care odată pornit, revărsa întreg trecutul.