Barca se leagănă ușurel. Tăcerea iese precum un abur din apă, câteodată întreruptă de fâlfăitul aripilor unei păsări care pare scăpată din ierburile unui plaur sau de un pește mai nervos care sare spre lumină, apoi dispare în adâncuri. Pe cer, câțiva pelicani vor parcă să ne cuprindă între aripile lor.Între canalele cele umbroase și tăcute își fac loc, mai mari sau mai mici, lacuri înconjurate de stufăriș, ascunzând nuferii albi sau galbeni ce plutesc pe apă.
Înaintăm în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schimbase direcţia şi ameninţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se fac una cu lopeţile care despică apa cu putere şi duc lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedeam, nu vedeam decât două braţe trăgând la rame. Ştiam că sunt ale vâslașului şi asta mă liniştea.Am încercat să-i spun ceva,însă vorbele mi-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu am deschis gura. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţește şi devine tot mai rece. De aici din mijlocul apei țărmul îmi părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Am stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna.
Vâslașul ce știe totul despre cer și pământ îmi spune că în mijlocul lacului eşti, într-adevăr, în începutul fără sfârşit al lumii. Valurile se mişcă încet, ca norii, şi norii par doar nişte valuri deasupra ta. Apa şi cerul se unesc şi se amestecă până departe, în linia ştearsă a orizontului. Încerc să îmi găsesc un reper în acest loc, aflat în afara spaţiului şi timpului ce urmează să fie create. Probabil aşa era la început, îmi zic, când oamenii ar fi putut să meargă pe ape la fel de bine.
Deasupra noastră, stoluri mari de pescăruşi, de toate speciile, agitaţi gata să ne ciupească.
Şi poate că păsările nici nu mai văzuseră până atunci oameni, făpturi ciudate, care veniseră să le invadeze teritoriul. Oare de unde or fi apărut pe întinderile astea uriaşe de apă, scânteind în soarele biruitor ? Îl cunosc pe luntraș?Delta mirosea discret a sfârșit de vară şi a floare de nufăr, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tufani pitici.
S-a înseninat...aud un strigăt .Închid ochii și visez că mă pot bucura pe banca umbrită de liniştea amiezii, înconjurat de albine, fluturi coloraţi şi lujere superbe de flori.Tot ce văd acum,am văzut cândva într-un vis. Visul începea totdeauna la fel.... se făcea ca eram pe apa pe care dansează frunzele nuferilor. Valurile sclipeau sub lumina fosforescentă...pe urmă, se facea că apa era invadată, ca la un semn, de lanuri de regina noptii! Erau mii si mii, legănându-se una lângă alta, udate de valurile calde,iar el,vâslașul se ridica purtat de aripi spre stele.De unde am știut visul că va deveni realitate???de unde???
Tresar!!! Un fâlfâit se aude în aer şi pelicanii trec în zbor greoi pe deasupra noastră.
Vâslașul,plămădit din apele deltei ,îmi face un semn de rămas bun și aripile albe ale pelicanilor îl ridică,purtându-l spre zările încețoșate, spre alte insule plutitoare...sunt aripi ale îngerilor ,îmi zic,ce-l duc spre barca ce-l va așeza pe apele veșnice.Îi însoţesc cu privirea până dispar în albastrul ce ne înconjoară.
Drum lin și cu lumină,vâslașule,, pe o mare de stele!!!!
