,,Din piscul de cătră Valea-Mare se văd depărtări la deal
pe apa Frumoasei, sau dincolo de ape, pe clina dimpotrivă, unde suie alte
înălțimi. Încă nu se cunosc bine locurile. [...] E vorba să mergem într-o
dimineață într-acolo, la păstrăvi. [...] Pavel-baci rostește domol sunetele
altor cotloane ale munților și codrului. [...] Între Sălane și pârăul Șerpilor,
paște o mică ciurdă de junci, sub călăuza unui păstor care se ridică numai
puțintel de la pământ în sus. E un copil de zece ani: îl cheamă Petrică. Are în
mână toiag. Chiuie la vitele lui, ca să nu treacă la plantații. [...] Curând
nu-l mai aud: s-a pus între el și noi depărtarea și lenea soarelui. [...] Am
auzit sau ni s-a părut că auzim un strigăt în depărtare? Un strigăt foarte
slab, pe care l-am confundat cu tăcerea. A fost strigăt omenesc? Boncăluitul
juncii l-am auzit, însă aproape deslușit. Pavel-baci a stat atent, întorcând
urechea și ascultând.
— Dumneata ai
auzit ceva?
— Am auzit ceva vag, răspund eu.
— Dacă ai auzit, atunci trebuie să se fi întâmplat ceva:
dacă a mugit vita, nici strigătul copilului n-a fost părere. [...] Petrică
păstorul a nimerit la casa prietinilor noștri din Braniștea-Domnului, cu capul
gol, cu părul vâlvoi și cu ochii rătăciți pe obrazu-i stropit de pistrui.
— A dat ursul în
junincile noastre! a strigat el.
— Cum? Ce spui? l-a întrebat cu uimire Berta, nevasta lui
Petini paznicul.
— A dat ursul! A
dat ursul! A ieșit din râpă și a sărit peste Joiana noastră cea roșă. De-acum
mă mustră și mă bate mama că a stricat dihania juninca noastră cea mai
frumoasă.
— Cum se poate una
ca asta? Ce spui tu, copile? A omorât-o?
— N-a omorât-o,
strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. Dar de trăit nu cred să mai trăiască.
Când am văzut că a apucat-o m-am dat asupra lui cu bâta. Și atunci ursul a vrut
să mă mănânce pe mine!
— Vai! Iisuse
Hristoase!
— Când am țâpat în el bâta, urmează Petrică, și-am
zbierat la el să lase pe Joiana pentru că-i a noastră, el a stat și a întors
capul cătră mine.
— Cine a întors capul?
— D-apoi cine? dihania! A lăsat juninca și a venit după
mine. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. Dar nu era chiar un brad:
era un brădui. [...] Vine la brad și prinde să-l scuture. Scutură tu, că nici
nu-mi pasă, zic eu. Dar pe urmă am văzut că el nu scutura. El se suia în
brădui. Să știi dumneata că ursul se suie în brad ca omul. Însă eu, atuncea, nu
știam. Credeam că stă jos și scutură. Când numai ce-l văd sub picioarele mele.
[...] Când am văzut că era să mă apuce cu laba, mi-a venit așa o spaimă de la
Dumnezeu și am răcnit din rărunchi cât am putut eu de tare: „Vâi! mamă!“ Cât ce
am răcnit eu „Vâi! mamă!“ ursu’ n-a mai fost sub mine. Și-a dat drumul jos și
s-a dus la dracu’!
Berta și paznicii, și domnii de la Braniște ascultau pe copil
fără să-l creadă. Părea că intrase într-o rătăcire. Acuma zâmbea fără noimă, ca
și cum nici el singur nu înțelegea și nu credea asemenea întâmplare.
— Cum ai zis? râde Berta.
— Am zis: Vâi,
mamă! Râde și Petrică, arătându-și toți dinții.
— Să mergem să
vedem, zic domnii. [...] Iată urmele fiarei, în albia pârăului. Iată brăduiul
în care s-a cățărat Petrică păstorul. De cătră vârf până la poale, trunchiul
bradului e zdrelit de ghiarele ursului, când s-a lăsat să cadă cu repeziciune
la răcnetul neașteptat. S-a dus în râpă sărind alternativ cu dinaintea și cu
dinapoia, și fuge și acuma. S-a temut de mama lui Petrică: se pare că-i aprigă
muiere. Nu știu cum va răspunde înaintea ei băiatul de fapta sălbăticiunii.
Pavel-baci îl sfătuiește:
— Când va fi să fie
asupra ta primejdia astălaltă, cheamă și tu ursu’. Atunci are să fugă maică.”
Text narativ literar
este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente,
într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când:
evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o
legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică.
Naratorul descrie
un peisaj de munte de pe valea Frumoasei ,unde se oprește,pentru a
pescui păstrăvi și este impresionat de numele locurilor rostite de însoțitorul
său,Pavel-baci.Vede o turmă de vaci și pe un mic păstor,îl numește așa
impresionat de vederea acestuia,de puterea unui băiețel mărunțel de a păzi la
păscut animalele.Tăcerea este întreruptă de
un strigăt și de un muget.Petrică,micul păstor apare speriat,strigând că
a venit ursul la turma lui,apoi povestește cum a ieșit ursul din râpă și a
sărit peste,,Joiana cea roșcată”.Naratorul este impresionat de figura speriată
a copilului și-i descrie chipul:,, cu capul gol, cu părul vâlvoi și cu ochii
rătăciți”.Cu teama că va fi certat de mama sa povestește cum l-a gonit cu
bâta,cum ursul s-a repezit spre el,cum s-a urcat într-un brădui și ursul s-a
cățărat după el,iar la strigătul de ajutor către mama sa,ursul a coborât.Toate
faptele povestite dintr-o suflare îl înalță pe băiat,devine deodată un
voinic.Își strigă în ajutor mama,deși este departe,știind că este singura
persoană ce-l poate apăra de relele lumii.Neîncrezători,oamenii merg să vadă
locul întâmplării și văd că totul este adevărat.Amuzați,veseli de
întâmplare,toți stabilesc cu admirație că ursul s-a temut de strigătul băiatului
către mama sa,iar Pavel-baci îl sfătuiește râzând să cheme ursul în ajutor,dacă
va fi certat sau pedepsit de mamă.Finalul povestirii este plin de haz,voia bună
îl va face pe băiat să nu rămână cu spaima trăită în fața animalului,să creadă
că într-adevăr ursul a fugit de teama întâlnirii cu mama sa.Sfatul dat
băiatului că ursul îl poate apăra, dacă o va supăra pe mamă este ca un joc al
copilăriei.
Scriitorul este bun cunoscător al graiului moldovean şi
al limbii populare.
