E liniște blândă....
Orizontul e larg și luminos, perfect albastru, zimțuit
de crestele norilor. Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard
pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre
ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni și sforăituri
ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici
pe care se sprijină noaptea și am sentimentul ca aș putea auzi rostogolirea aștrilor
de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții si marele luceafăr de miazăzi s-a
ridicat deasupra norilor de la orizont. Si, dintr-o dată, ca într-un spectacol
făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați
de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în
fata Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite
către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua.
Și în lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea
neînchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemenea pădurilor și
pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și
eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a
lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont.M-am
simțit acolo, în cuibul meu de ierburi, mângâiat, fiindcă părea că lumina
lunii, într-un mod misterios, mă îndepărta de griji,de tot. Au fost ore
magice.Spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul copleșitor.
Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii ridicați,au
luat forme de păsări și de animale fantastice. Dacă întind o mână spre
vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea. Atât
de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă
lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au
iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să
viseze și să iubească?
