Octombrie,o zi cu cenușie
Dragul meu jurnal,nu te-am deschis de la începutul școlii.
Am căutat să mă readaptez la școală după vacanța de vară.Astăzi vreau să scriu despre o întâlnire neobișuită:
.....o zi de toamnă.Plouă încet cu stropi mici cristalini și-n nări îmi pătrunde mirosul frunzelor căzute pe trotuar,câte una mi se lipește pe talpa pantofului,de parcă ar vrea s-o iau cu mine.Ajung în sala de lectură a școlii noastre,unde are loc întâlnirea cu scriitorul Mircea Cărtărescu.E lume multă,profesori,colegi din diferite clase,părinți și timid mă strecor pe lângă un perete și aștept.Iată-l intrând...zâmbitor,cu pletele prin care-și plimbă mâna.Rămâne în picioare și ochii lui calzi ne cuprind pe fiecare în parte,de parcă ne-ar cunoaște.Fără să fie rugat,începe să vorbească despre el,spunând că îi e mai bine aici,acasă,deși a călătorit mult în lume, fiindcă are mulți prieteni,fiindcă aici îi e bine. Îl văd ca un om obișnuit,simplu, direct,prietenos.Mărturisește că atunci când deschide caietul în care scrie, se transformă cu totul, devine altcineva.Mă uimește ce aud:el spune că scrie, ca și cum ar scrie după dictare, ca și cum totul ar fi fost deja ceva scris pe pagina aceea, iar el nu trebuie decât să răzuiască un strat alb care acoperă cuvintele. Apoi explică cum nu șterge nimic, nu schimbă niciodată ordinea paragrafelor, nu scoate și nu introduce nimic.”Mi-l închipui în fața foii de hârtie,ca un om singur pe pământ,iar foaia cea albă din fața lui ar fi Antarctica. Din spusele lui înțeleg că scrisul este singurătate,o singurătate asumată.Vorbește despre scrierile lui: povestiri, cărți pentru copii,romane,cărți academice și,cu glas cald,ușor spune cum ,,s-a adunat” încet pentru o altă carte demnă de ființa lui: „Solenoid”, cartea pe care o numește ,,cea mai puternică și mai matură și de care sunt foarte mândru.” Se apropie de mine și-mi spune că noi,românii,trebuie să ne obișnuim cu gândul că patria noastra este Europa și că avem îndreptățirea să locuim oriunde între granițele ei, ca la noi acasă.Îmi întinde mâna și-mi urează succes în viață.Câțiva colegi,apoi profesori îl roagă să semneze pe cărțile aduse....zâmbește și întreabă dacă le-a plăcut ce-au citit în ele.Apoi pleacă,culegând o frunză ce cădea încet,încet....
Plec și eu și simt emoție,fericire...am întâlnit un om deosebit, vorbele lui mă însoțesc și le repet:
,,Trecutul e ca o fântână, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din adâncul lui.”
....asta e povestea,acum te las,dragul meu jurnal-prieten...pe curând!
