Iubesc
copacii cu tăcerea lor înțeleaptă. Iubesc verdele pur ce curge prin
nervurile lor delicate. ..și mai ales iubesc frunzele palmate, răsucite,
ascuţite, împletite într-un evantai ce ne alintă umbros... le iubesc trupurile
înălţate spre cer: robuste, firave , chircite, îndoite …. și mai iubesc
unduirea lor suavă în vânt, semeţia în fața furtunii, dar și demnitatea în fața
securii.
Și copacii ne iubesc pe noi …necondiţionat…. dar câteodată le ignoram iubirea, frumuseţea, înflorirea, culoarea... și ce
e mai trist le ignorăm bunătatea... uităm că ne adăpostesc de urgii, ne hrănesc
cu roade bogate , ne împrospătează aerul, ne dezmiardă cu foşnet şoptit.
I-am văzut cum plâng cu lacrimi gălbui de răşină și ne iartă.... ei
nu știu să urască, să mintă, sau să ne dezamăgească.
De aceea
iubesc eu copacii …..pentru că nu sunt răi …sunt doar
rezervoare nesfârşite de iubire.,nişte magi verzi unici în felul lor care ne
încarcă cu energie cosmică pozitivă
