În zilele lui
august cel fierbinte,am avut șansa de a descoperi o personalitate foarte
complexă, despre care citisem doar în cronicile de artă. I-am admirat mereu
operele lui Luchian, minunându-mă de talentul inegalabil al acestui nu doar
pictor, ci filosof cu pensula. M-au emoționat întotdeauna tablourile sale cu
flori, care erau exprimarea celor mai ascunse sentimente, dureri și suferințe
ale creatorului..În cartea Veronicăi Niculescu, am putut privi nestingherit în
sufletul lui Luchian, așa cum a fost și cum și-ar fi dorit să fie prezentat lumii
– cu eleganță, cu sensibilitate, cu discreție și cu un mare talent de
povestitor din alte timpuri. Am fost luat de mână și dus prin labirintul vieții
unui Luchian chinuit de propriile amintiri și de propriile trăiri. Cartea este
și un tablou al vremurilor pe care marele pictor le-a parcurs. M-am dus în Bucureștiul de altădată,am simțit alături
de Luchian mirosurile cafenelelor în care se adunau marii artiști și gânditori
ai momentului, l-am văzut pe marele și timidul Grigorescu, i-am auzit tânărului
Enescu,am intrat în acel templu al artelor, aproape unic în lume, care este
Ateneul Român.Enescu vine și-i cântă pictorului bolnav:
,, Ușa s-a
deschis, în odaie a pătruns un străin. Pașii lui au foșnit ca frunzele într-o
pădure de mesteceni legănată de-o boare. De sub pelerină, a scos ceva. O
vioară. Fără o vorbă, a ridicat-o din cutie, a dus-o sub bărbie, a atins-o cu
arcușul, cântecul s-a pornit. Pădurea de mesteceni a început să danseze. Cu tot
cu izvoare, cu păsări și ierburi, cu fiare venite din cotloanele lor cu pas lin
și ochi mari, să asculte. Ce muzică era asta? De unde se prelingea ea, venea de
pe pământuri sau poate din cer? Silueta întunecată cânta. Putea să fie un cerb
apărut dintre trunchiuri, putea să fie și un copac mișcător. Luchian asculta,
ca între trezie și vis, ca între viață și ceva de dincolo de ea, care nu putea
fi numit încă nicicum. Două ceasuri i-a cântat așa străinul acesta, numai lui.
Când muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărțit în două, scoțând la
iveală o cărare de liniște. Străinul s-a apropiat de pat și-a făcut o
plecăciune ușoară.
— Cine ești dumneata? l-a întrebat Luchian.
— Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu.”
....,, În zorii zilei următoare, a venit în vizită
Arghezi. L-a găsit zgribulit, cu trupul micșorat sub pături, dar cu ochii
arzând. Iarăși lăcrimând, doar de emoția amintirii acelei întâmplări, Luchian
i-a povestit. I-a spus că Enescu știe să facă lumină. O lumină care taie bezna
în două și-n care poți cu adevărat să vezi. Arghezi știa: erau amândoi niște
zugravi ai luminii.”
Când am ales să citesc biografia romanţată a lui Ştefan
Luchian, ştiam că a pictat anemonele, că a suferit de o boală care i-a măcinat
tinereţea şi că, atunci când puterile au început să îl părăsească, a cerut să
îi fie legată pensula de degete ca să mai poată picta.
Din paginile acestei biografii romanțate, reiese imaginea
unui artist sublim- omul Ștefan Luchian nu poate condamna artistul care cu
ochiul, sufletul și mâna trece dincolo de orice suferință.
Luchian a avut încă din copilărie o înclinaţie spre
latura artistică. Era atent la natura din jur, îl impresionau florile, culorile
şi lumina. Însă familia lui, provenind din categoria înstărită, nu l-a
încurajat să meargă pe calea picturii, de teamă ca acesta să nu ajungă sărac,
şi i-au propus o cu totul altă ocupaţie: trebuia să se facă militar. Însă
Ştefan a decis să meargă pe drumul lui, singur împotriva tuturor. A ales să
facă ceea ce îi place şi ceea ce îl definea, asumându-şi toate riscurile şi problemele
care au venit ulterior. S-a înscris la Şcoala de Belle Arte, a studiat, a
filtrat informaţia dată de profesori şi a ştiut să aprecieze mai mult spiritul
artistic liber al lui Nicolae Grigorescu decât tehnicile de creaţie promovate
de şcoală. Dorindu-şi o viziune mai largă asupra picturii, pleacă cu o bursă la
Munchen şi ulterior la Paris, iar orele petrecute în marile muzee au fost mai
educative şi mai bogate în inspiraţie decât toate cursurile oferite de
profesori.
Un moment marcant pentru viaţa lui Luchian a fost
reprezentat şi de clipa în care s-a îndrăgostit. În perioada când se afla în
Alexandria şi picta parterul catedralei din oraş, ochii şi sufletul lui s-au
oprit asupra cumnatei primarului din Alexandria, sora cea mică a soţiei
primarului, numită Cecilia.(cred că e vorba de tabloul,,Două fete”)
Iubirea dintre ei a fost una sinceră şi puternică, însă
Luchian înțelege diferența dintre ei: el doar un „zugrav de biserici” cum
era considerat la vremea respectivă, fără perspective financiare prea optimiste,
și ea, o fată din lumea bună, învăţată cu confort şi răsfăţată de viaţă. Luchian
îi trimite o scrisoare minunată:
,,Dragă Cecilia,
Cu toată lumina defectuoasă ce are atelierul nostru
improvizat, tot s-ar putea face ceva dacă ar fi timp mai mult. Chipul tău are
ceva ceresc și ochii tăi gânditori nu-s tocmai ușor de făcut cu „materii
moarte”. Într-un timp (nu știu de-ți reamintești) începusem să-ți spun ce
vedeam în profilul tău, dar nici eu nu-mi dau seama de ce m-am oprit. Voiam să-ți
spun că-mi păreai un trandafir roz, care încă nu e bine dezvoltat. Aceleași
tonuri calde și transparente, aceleași griuri dulci și ușoare, și în ochiul tău
visător care se înclina molatec citeam o veșnicie. Umbra care îți înconjura
bărbia și gâtul era atât de frumoasă, că într-un timp, pierdut de farmecul lor,
mă uitasem cu pastelul în mână. Dar cine poate să facă toate astea?
Când se poate spune că un tablou este isprăvit? Am ca
model un cap de femeie. Adevăratul artist nu o s-o vadă ca orice individ. A o
face așa cum se prezintă ochilor o face orice aparat fotografic. Să iau ca
exemplu eleva mea și să presupunem că aș voi să prezint în tablou capul ei sau
pe ea întreagă.
Ca desen aș face-o în linii simple și caracteristice,
ochii contemplând, părul desfăcut, sânul gol peste care aș lăsa să cadă câteva
roze. Gura aș face-o mică, roșie și întredeschisă, fruntea acoperită de părul
ei bogat, iar culoarea în general pe un fond de azur, în jurul capului o
aureolă.
Când aș zice că acest tablou e gata și orice aș mai
adăuga ar fi lucruri zadarnice? Nu l-aș mai atinge cu pensula, atunci când
poate nici nu ar fi peste tot pânza acoperită cu culoare, și m-aș opri
definitiv când mi-ar da o completă idee de impresie generală ce mi-a făcut
modelul meu. Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este spilcuit,
lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a compoziției
este bine găsită, când artistul a simțit, a știut să vadă un model, mai presus
decât mulțimea, a știut să prindă „sublimul”, „credința” fără de care nu poate
să reziste o operă de artă”....
Însă
drama nu va fi provocată de ei, ci de rudele femeii. Nu ar fi acceptat în niciun
caz să le intre în familie un pictor sărac... Dragostea lor era considerată
doar o aiureală trecătoare, astfel că porţile spre fericirea de cuplu s-au
închis rapid.
Cartea prezintă
şi condiţia artistului într-o societate dominată de materialism. Ani întregi,
Luchian nu a fost apreciat la justa valoare, criticii îi minimizau talentul, în
timp ce aşa zişii artişti cu relaţii puternice în lumea bună erau promovaţi şi
puşi pe un piedestal. Expoziţiile devenisera încercări nereuşite şi dureroase
de a-şi vinde munca, ore lungi de aşteptare a câtorva vizitatori şi zile
întregi de lipsuri materiale. Ultimii ani de viaţă vor veni cu reversul
medaliei: tablourile lui începuseră să fie cunoscute şi dorite, nu atât de
cunoscători şi iubitori de artă, cât de oameni înstăriţi care sperau să cumpere
tablourile la un preţ infim, pe care să le revândă apoi la un preţ mult mai
mare, având în vedere faptul că pictorul avea zilele numărate…
un FRAGMENT tulburător:
„Când a deschis ochii, i s-a părut că mama lui îl
veghează. Dar era Paulina, cu cocul ușor răvășit, plecată asupra lui și
murmurând rugăciunea.
Chemat din nou, profesorul Marinescu n-a putut decât să
constate dezastrul. Nu mai era mare lucru de făcut. Odihnă și gata cu
deplasările solicitante. Era un miracol că putuse umbla și lucra în toți acești
ani. Trecuseră opt ani de când îl avusese internat în spital. Nu se știa cât și
cum mai are în față.
Profesorul a lăsat indicații familiei și doctorului
Costiniu, medicul care se îngrijea de el și-l vizita regulat. Tratamentul, atât
cât era, nu trebuia neglijat, deși nimic n-avea să mai dea cine știe ce rezultate
– dar măcar durerile să fie ameliorate. Pictorul ar fi trebuit să-l asculte pe
profesor și să revină la spital o dată la un an, să se interneze din nou. Leac
în adevăratul sens al cuvântului nu exista, dar poate c-ar fi reușit să mai
țină boala în frâu.
Printr-o fericită întâmplare, doctorul Costiniu, căruia
Luchian îi făcuse portretul înainte de vacanța la Brebu, stătea peste drum de
noua lor locuință închiriată în Strada Romană. Acum nu mai trebuia să bată
orașul până în Filantropia. Paulina era bucuroasă măcar de atâta lucru: aveau
medicul aici, la doi pași.
— Mai sunt crinii ceia în curte, Paulina? a întrebat-o
Ștefan peste câteva zile, de îndată ce s-a putut ridica în capul oaselor.
Mai erau. Dar Paulina nici n-a vrut să audă. I-a zis că
nu-i taie, nu vrea să-i vadă murind într-o vază și aleea să rămână toată
ciuntită. De fapt, voia să-l știe odihnindu-se. Atunci el a apelat la Lorica.
— Mai sunt albăstrele colea la colț, la Romană? a
întrebat-o, în altă zi de la capătul verii.
Nu mai erau. Dar Lorica a dat roată prin toate piețele,
la Amzei, la Matache, locuri pe unde hoinărea și el cu atâta plăcere cândva,
privind la tarabele cu fructe, bucuros de atâta culoare, cântărind din priviri
și uneori venind acasă doar cu o vânătă, a cărei culoare unică o folosea pentru
fundal când picta flori așezate în ulcele. Până la urmă, Lorica a găsit
albăstrele, cine știe cum uitate de vara pe sfârșite în coșul unei bătrâne,
pe-o străduță din Amzei. Nu în atelier i le-a dus, ci în cameră, fiindcă nenea
Fane încă nu se putea ridica din pat.
Le-a lăsat pe masă, lângă ulcea, și-a fugit iute în
stradă, fiindcă se auzeau frații strigând. Câteva clipe prelungi, albăstrelele
au rămas așa – în dezordine, abia eliberate din ațișoara cu care fuseseră
legate și împrăștiate acolo, pe un ștergar, cu tulpinile în spatele ulcelei, cu
florile ținându-și fața spre el. Le-a tot privit, iar când Lorica a revenit în
cameră, spunând ceva despre Vintilă, prins fără voie într-o încăierare
băiețească, așa cum se întâmplă adesea cu copiii nou-veniți pe o stradă, și
salvat împotriva voinței lui de sora cea mare, Luchian s-a uitat cum fata așază
florile în apă. Rămas singur din nou, le-a privit în lumina scăzândă, cum își
trag viață odată cu apa și se întremează. Le așezase bine Lorica, așa cum îi
plăcea lui, deși știa că n-are cum să le picteze. Dar măcar să-i bucure
privirea și sufletul. Ce nu știa ea era că el hotărâse deja cum să le prindă,
de îndată ce va putea: așa cum le lăsase ea prima oară în fugă
pe masă, risipite, pierdute și tânjind după apă.”
