SCENA
I
Cameră modestă cu
trei paturi, dintre care două suprapuse. Pe înserate. O fereastră deschisă cu
vedere spre grădină. Undeva, se profilează o casă neterminată, fără acoperiş.
Bunica şi cei trei nepoţei în pijama, gata de culcare. Un telefon trece din
mână în mână.
ELIZA: Noapte bună, mama!
ADRIAN: Noapte bună!
MANUELA: Noapte bună, mama... O mie de pupici...
(Manuela începe să-i dea „pupici” mamei de pe
ecranul telefonului.) Unu, doi, trei, patru...
Bunica îi ia telefonul din care se aude încă vocea mamei:
„Noapte bunăăă, noapte bunăăăăă, buona notte*, ciao*...”
BUNICA (către mama):
Hai, gata, du-te şi tu în treaba ta... La revedere... (Stinge telefonul. Către copii.) Şi acum fiecare în patul lui...
Adrian urcă în
patul de sus, Eliza în patul de dedesubt şi Manuela în patul separat.
BUNICA: Şi să nu mai aud un cuvânt! Da? (Îl înveleşte şi îl pupă pe Adrian.)
Adrian, ne-am înţeles? ADRIAN: Da, bunico, noapte bună.
BUNICA: Şi dacă
aud că te-ai pus din nou la consolă vin şi o arunc pe fereastră. Eliza, unde-i
pisica? La tine?
ELIZA: Nu, bunico,
pisica a plecat.
BUNICA: Eliza, nu minţi!
ELIZA: Nu mint,
bunico, pisica nu e la mine.
BUNICA (controlează
dacă pisica nu este în pat cu Eliza, apoi o pupă pe nepoţică şi o înveleşte
bine): Că m-aţi înnebunit... Cu pisica, cu jocurile astea ale voastre...
Numai prostii vă trimit părinţii ăştia ai voştri... Noaptea nu vreau să văd
ecrane aprinse în camera asta... Noaptea copiii dorm, că altfel nu vă ţine
capul să învăţaţi la şcoală... Manuela, scoate pisica din pat!
MANUELA: Eu dorm deja, bunico, nu ştiu nimic.
BUNICA: Manuela, pisica doarme la locul ei, da? Pisica
are culcuşul ei în tindă*.
MANUELA: Da, bunico, eu cred că e deja în tindă. Noapte
bună.
BUNICA (ridică
plapuma de pe Manuela şi caută pisica): Manuela, unde e pisica?
Pisica miaună.
Bunica extrage pisica de sub perna Manuelei.
BUNICA: Manuela, de ce mă minţi? (Către pisică.) Pleacă, pleacă... Du-te la tine în culcuş...
MANUELA: Ea s-a
ascuns sub pernă, eu n-am văzut nimic...
Un câine apare la fereastra deschisă şi
începe să latre şi să se gudure.
BUNICA: Hai, Lulu, spune-le şi tu noapte bună şi pleacă
şi tu la locul tău...
Câinele Lulu sare
în cameră, trece pe la fiecare copil ca să primească o mângâiere, dar şi ca să
încerce să-i lingă puţin.
ADRIAN: Bunico, dar de ce nu putem dormi noi cu Kitty şi
cu Lulu dacă ei tot vor să doarmă cu noi? Că sunt cuminţi...
BUNICA: Da, ei sunt cuminţi, dar voi nu sunteţi
cuminţi... Mai bine vă lăsam să plecaţi în Italia... Să scap de voi... Numai ca
să vă culc, uite ce probleme am...
Lulu pleacă, bunica
închide fereastra, apoi ia cu sine un laptop şi poate şi alte câteva jucării
sau dispozitive electronice care ar putea să pâlpâie toată noaptea, sau să-i
incite pe copii să se trezească, pentru a se juca din nou cu ele. Bunica stinge
lumina şi iese, prin public, urmată de pisică.
MANUELA: Şi nu ne spui nicio poveste?
BUNICA: În seara asta n-am poveste. Că nu mai am nici eu
putere... Uite cum îmi tremură mâinile... Şi mai am de strâns şi-n bucătărie...
(Trecând prin public, printre copii.)
Gata, să nu vă mai văd nici pe voi... La culcare... Că de aia e făcută
noaptea... N-aveţi decât să visaţi ce poveşti vreţi voi... Că de aia sunteţi
năstruşnici... Ca să inventaţi poveşti.”
(Matei
Vişniec,, Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama” (fragment)
*buona notte: noapte bună (în limba italiană, în text);
*ciao: la revedere (în limba italiană, în text);
*tindă: încăpere mică, situată la intrarea în casele
ţărăneşti;
Personajul
principal al fragmentului este Bunica celor trei copiii rămași în grija ei după
plecarea mamei în Italia.Este prezentată de narator în camera modestă a
nepoților înaintea de culcarea acestora.Cei trei nepoți își iau rămas bun de la
mama cu care vorbiseră la telefon.
Bunica este caracterizată indirect prin fapte, gesturi,
atitudini, comportament, relația cu copiii, prin gesturi,limbaj.Cu glas hotărât
întrerupe dialogul copiilor cu mama,îndemnând-o să plece la muncă,la rostul pe
care și-l făcuse departe.Copii își ascultă bunica și merg fiecare în patul
lui,dar Bunica este nemulțumită de atitudinea lor ștrengărească,știe că băiatul
se joacă,iar Eliza ascunde pisica.Este neînduplecată la rugămințile copiilor de
a nu goni pisica și de a lăsa cățelul să rămână în camera lor.Își ascunde
iubirea pentru copiii lăsați în grija ei,transformând atmosfera într-un fel de
joc al copiilor cu cele două animale.Dorește ca somnul copiilor să fie
odihnitor și se asigură de liniștea lor luându-le darurile primite de la
părinți: un laptop şi câteva jucării sau dispozitive electronice.Gesturile ei
înseamnă ocrotire.Încalcă regula cu care erau obișnuiți copiii și în seara
aceasta nu la va spune o poveste,iar mărturisirea ei e plină de dramatism,, Că
nu mai am nici eu putere... Uite cum îmi tremură mâinile.”Este oboseala de care
este cuprinsă femeia în vârstă care are în grijă trei nepoți.Deși este obosită
de muncă,mai are putința de a glumi cu copiii,îndemnându-i să-și inventeze
singuri povești,pentru că sunt poznași,năstrușnici.Sunt cuvinte de alint,pline
de bunătate,înțelegere pentru soarta copiilor lipsiți de părinți.
Bunica este un personaj care poate să ofere nepoților un
strop de căldura părintească de care nu au parte din partea părinților plecați
departe.Ea caută să înlocuiască dragostea părintească.
Notațiile
autorului,didascaliile, contribuie la conturarea portretului psihologic
al personajului, vin în completarea replicilor personajului, aducând
informații despre camera modestă cu trei paturi a copiilor, timpul
întâmplărilor: seara,despre înfățișarea copiilor înainte de culcare,despre
gesturile bunicii:caută pisica,o învelește pe Eliza,pe Adrian,îi mângâie.Gesturile
bunicii sunt hotărâte,vocea este fermă,categorică, în fața ei copiii nu se pot
opune, sub toată manifestarea ei se ascunde grija,iubirea,bunătatea.
Iată care este
locul lui ,,bunic” în
familia de cuvinte. În texte din secolul al XIX-lea, cum ar fi Adunare
cuprinzetoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile "alcătuită
cu osteneala şi osârdia" juristului moldovean Andronache Donici (Iaşi,
1814), tatăl şi mama părinţilor cuiva sunt
denumiţi ,,bunul şi buna.” Termenul apare şi la unii scriitori
ca Ion Ghica, care, în Scrisoarea a XXI-a, vorbind de Iancu
Văcărescu, îl foloseşte într-o frază privitoare la filiaţia de destin poetic al
Văcăreştilor:,,Poeziile lui, ca şi ale tată-său şi ale bunu-său, se copiau şi
treceau din gură în gură" sau la Costache Negruzzi, Petre Ispirescu.
,,Bun, bună” însemnând
,,bunic";..bunică" se explică prin căderea substantivului determinat,
din sintagmele ,,tată-bun, mamă-bună”, aparţinând limbajului
copiilor, în care ,,bun” avea sensul de bază al adjectivului,
denumirea explicându-se prin acele trăsături ale bunicilor ce au rămas în
memoria afectivă din copilărie şi au fost fixate în portretele clasice ale lui
Delavrancea.
Împreună cu
diferiţi membri ai,,familiei" sale, cum sunt şi ,,bunel,
străbunic sau străbun”, ,,bun” reprezintă o clasă de cuvinte cu
valoare de simbol.
Matei Vișniec, „Extraterestrul
care își dorea ca amintire o pijama- o poveste de trezit ușor părinții"
Eroii poveștii
sunt trei copii, Eliza, Adrian și Manuela, ai căror părinți lucrează în Italia.
De copiii rămași acasă are grijă bunica, pisica și cățelul. Din păcate, o
situație mult prea cunoscută… În povestea lui Matei Vișniec, însă, într-o
seară, se întâmplă ceva extraordinar: în camera copiilor apare un
Extraterestru. Cei patru fac cunoștință și, după ce Extraterestrul le dăruiește
bulgări de timp, un plan îndrăzneț își face loc în mintea lor: îl roagă pe
misteriosul lor vizitator să-i ajute să termine casa începută de părinții lor
pentru ca aceștia să se poată întoarce la ei, acasă, pentru că părinții așa
spun, că de asta au plecat, ca să strângă bani să-și construiască o casă nouă.
Extraterestrul îi ajută, apoi le îndeplinește cele mai arzătoare dorințe, iar la
despărțire,fiindcă îl cheamă și pe el cineva, acasă, nu vrea, ca amintire decât
niște mărunțișuri printre care o… pijama...
„Extraterestrul
care îşi dorea ca amintire o pijama” este o piesă pe care am simţit nevoia
să o scriu în contextul unei drame istorice şi umane pe care o observ în
România: aceea a copiilor care cresc fără părinţii lor. În mai toate regiunile
ţării, mulţi români plecaţi la lucru în străinătate şi-au lăsat copiii cu
bunicii, cu diverse rude mai apropiate sau mai îndepărtate, ba chiar şi cu
vecinii. Aceşti copii care cresc fără căldura prezenţei părinteşti se formează
ca oameni pe un fond de frustrare profundă, cu multe sechele ulterioare… Mă
îndurerează mult ceea ce se întâmplă, pe fond de febrilitate capitalistă, în
România, cu ceea ce ar trebui să fie primul nostru „capital”, copiii”… afirma
scriitorul Matei Vişniec.
