LASĂ-MI TOAMNĂ.....
Ana Blandiana întreprinde aici un fel de
cunoaştere-trăire , văzând pretutindeni propriul ei chip şi, invers,
proiectându-şi propriul suflet în Univers.
O astfel de atitudine este prezentă şi în
această poezie- meditaţie melancolică pe tema trecerii :„Lasă-mi, toamnă, pomii
verzi, / Uite, ochii mei ţi-i dau. / Ieri spre seară-n vântul galben /
Arborii-n genunchi plângeau. // Lasă-mi, toamnă, cerul lin. / Fulgeră-mi pe
frunte mie. / Astă noapte zarea-n iarbă / Încerca să se sfâşie”. Culorile,
formele, aromele şi sunetele ce dau contur acestor peisaje au parfumul timpului
ori accentele gândului, orânduind
spaţiul şi timpul evocate cu tristețe. În desenul fragil al peisajului,
semănând cu delicatele acuarele, se regăseşte aceeaşi obsesie a vieţii şi a
morţii, pe care fiinţa caută zadarnic să o înțeleagă. Taina vieţii şi a morţii,
a tristeţii şi a bucuriei de viață sunt
marile întrebări ale existenţei.
Poezia este un imn închinat naturii,
careia i se identifică o stare de candoare și de frumusețe. Eul liric își ia ca
interlocutor, prin adresare directă, anotimpul declinului, Toamna, într-o
rugăminte înaltă de a-și amâna sosirea, propunând un transfer afectiv între
om și elementele naturii.Titlul poeziei este format dintr-un
verb imperativ: poruncă,rugăminte,,lasă”urmat de o formă neaccentuată a
pronumelui,,mi”,dorința ființei,a eului liric,a sufletului disperat de a fi
întârziată venirea anotimpului nedorit,moartea verdelui.În schimb ea,natura, își
va dărui,,ochii.”Plânsul,bocetul ,,în
genunchi” al arborilor,al cerului sfâșiat ,,în iarbă”,al bolții cerești
străbătută de ,,urlete de ciocârlii”,rugămintea disperată de a fi lăsată
iarba,fructele,,urșii neadormiți”,berzele,ceasurile,orele,zilele pline de lumină
ale verii,plânsul disperat în,,vântul galben”este plin de tragism.Omul se
dăruiește naturii,sacrificându-se,este muritor:,,înserează-mă pe mine”,jertfa
lui va alunga Toamna,lăsând pomii verzi,păsările,iarba veșnice,nemuritoare.
Se conturează, printr-o tehnică poetică simplă, plină de lirism și de muzicalitate, un tablou de natură zugrăvit în culori pure, în care se adună armonios elemente ale naturii. Tensiunea lirică este redată gradat prin repetiția verbului imperativ,,lasă”,accentuează dramatismul trăirilor.Semnele toamnei,,vântul galben...fum”sunt percepute acut de eul liric,omul,prin monologul plin de durere,un bocet ajunge la dăruirea supremă. Versurile conțin imagini vizuale ale începutului de toamnă,auditive:plângeau,urletele păsărilor.O figură de stil dominantă este personificarea, elementele naturii sunt umanizate,iar epitetele:verzi,galben,lin, sunt potrivite atmosferei.
Se conturează, printr-o tehnică poetică simplă, plină de lirism și de muzicalitate, un tablou de natură zugrăvit în culori pure, în care se adună armonios elemente ale naturii. Tensiunea lirică este redată gradat prin repetiția verbului imperativ,,lasă”,accentuează dramatismul trăirilor.Semnele toamnei,,vântul galben...fum”sunt percepute acut de eul liric,omul,prin monologul plin de durere,un bocet ajunge la dăruirea supremă. Versurile conțin imagini vizuale ale începutului de toamnă,auditive:plângeau,urletele păsărilor.O figură de stil dominantă este personificarea, elementele naturii sunt umanizate,iar epitetele:verzi,galben,lin, sunt potrivite atmosferei.
Prin prezența eului liric,prin existența
unui monolog liric adresat,care pleacă de la rugăminte la disperare,la
sacrificiul ființei umane,prin viziunea subiectivă pusă în lumină de imaginile
artistice realizate pe baza figurilor de stil și prin organizarea
strofică,versuri melodioase,fără rimă,această poezie este o operă lirică.
