EMINESCU : Dacă vrei să mă veseleşti... (Dar se
opreşte, fiindcă Creangă întinde mîna spre hîrtia pe care scrisese ceva.)
Simple notații... deocamdată răzlețe... CREANGĂ (citeşte) : De ce pana
mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate eu ispita-i de la
trebi ? EMINESCU : Lasă... CREANGĂ (continuă) : De ce nu voi
pentru nume, pentru glorie să scriu ? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu
? EMINESCU : Lasă... Gînduri răzlete... CREANGĂ : „A vorbi
într-un pustiu"... Nu-s răzleţe, bădiţă Mihai. Au rădăcini. EMINESCU
: De ce nu vrei să mă veseleşti ? Hai, povesteşte-mi ceva din amintirile
tale... pe care, tot de gura mea, o să le scrii odată şi odată ! CREANGĂ
(e preocupat de un gînd ; se reculege, pentru a povesti) : la... am fost şi eu,
drăgălită-Doamne, în lumea asta, un boț eu ochi, o bucatâ de humă însufleţită.
din Humuleşti, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la
treizeci, şi nici bogat pînă în ziua de azi nu m-am făcut... Dar şi sărac aşa
ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost...
(Eminescu râde, dar Creangă se opreşte.) EMINESCU : Hai, bădiţă Ioane,
hai ! CREANGĂ : „A vorbi într-un pustiu..." Ăsta-i gînd crescut din
rădăcină, bădită... din adînc... din amarul adâncului... EMINESCU : De
ce mă întorci la durerile mele ? CREANGĂ : Ascultă, bădiţă Mihai... iacă
ce mă chibzuiesc eu, eu cu mintea mea cea proastă... (Punînd nişte bani mărunţi
pe masă.) Păi, să-ţi iei matale lada din drum şi să vii să găzduieşti în
bojdeuca din Ţicăul meu... şi, dacă- ţi place cum cântă mâțele cînd li-i foame,
apoi să ştii că din neamul ista n-am decît douăspreze lighioane flămînde. (Se
ridică.) EMINESCU (se ridică şi-l strînge de braţ) : Nu vreau să cad pe
capul nimănui, bădiţă Ioane... CREANGĂ : D-apoi eu te poftesc să mi te
sui cucuiete-n creştet ? Acolo are cin' să mi se suie, că pe lîngă cele mîţe
mai am şi-o fimeie cam nevastà, Dumnezeu bunul să mi-o ţină cu gura
lăcătuită... (la lada de pe jos şi şi-o pune pe umăr ; în mîna cealaltă, apacă
boarfele.) Eu te poftesc să-mi intri creştineşte în casă, unde ne-a aștepta pe
amândoi sărăcia cu masa întinsă... (Pornind.) Că, vorba ceea, de n-ai ce mînca
la dumneata... apoi, hai la noi să postim cu toţii ! (lese.) EMINESCU
(urcă treptele după el, strigîndu-i rugător) : Bădiţă Ioane... Zău aşa, bădiţă
Ioane....”
Opera dramatică
este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod
indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se
derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice.
Fragmentul aparține unei opere dramatice,,Eminescu”—dramă de Mircea Ștefănescu.
În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele
două personaje:Eminescu și Creangă schimbă replici într-un ritm viu, alert. Cei
doi prieteni sunt într-o încăpere,Creangă îl simte pe Eminescu trist și-ar dori
să-i schimbe starea,dar citește câteva versuri,pe care prietenul său le
numește,,gânduri răzlețe”.Eminescu schimbă tema dialogului, rugându-l pe
interlocutor să-i povestească din ,,amintirile” copilăriei,îndemnându-l să le
și scrie.Deși este preocupat de cuvintele versurilor, povestirea pe care o
începe destinde atmosfera și fiecare dintre cele două personaje se simte mai
liber, din moment ce și-au îngăduit unul altuia să fie mai degajați.
Interesante sunt indicațiile scenice(didascaliile)prin care autorul arată preocuparea lui Creangă pentru unul dintre versuri,îi înțelege durerea
sufletului și glumind,printr-un joc de cuvinte își convinge prietenul să
schimbe locul,să-i devină oaspete în ,,bojdeucă”.
În
al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două
personaje individualizate prin nume reprezintă tipologii umane: Eminescu-trist,neliniștit,își
ascunde durerea sufletească în versuri,discret,tăcut gânditor,își alintă
prietenul cu diminutivul,,bădiță”,cedând în fața zâmbetelor și bucuriei
vorbelor,,bădiței Ion”.Creangă este un personaj de poveste,plin de
haz,guraliv,aduce un moment de voie bună în momentul când înțelege gândurile
triste din versurile Scrisorii II.Știe de minune să facă haz de propriul
necaz,de propriile lipsuri,iar lumea din bojdeucă este atractivă cu mâțe și cu
nevasta vorbăreață. Învăluit în frumuseţea firii, cuprins
de duioşia amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea spre întâmplări din
viaţa lui Este atât de convingător prin felul în care îmbină zicătorile cu
vorbele populare,știind că prietenul său nu-i poate rezista. Dialogul este viu,
intens, chiar dacă se finalizează cu o rugăminte inutilă a lui Eminescu.
Indicațiile
de regie îi apropie pe cei doi de cititor,de spectator, cadrul scenei se constituie din
replicile personajelor.Limbajul personajelor este prietenos,cald.
În
concluzie, datorită argumentelor evidențiate mai sus, se poate afirma că textul
citat aparține unei opere dramatice.
