Când ies în diminețile proaspete de
lumină pe malul mării,mă bucur de un
moment de singurătate,de fericire totală.Simt că sunt singura ființă admirată
de ape: atunci fiecare vedere îmi împărtăşeşte minunăţiile sale.Apa se descoperă
prin susurul său,arătându-și culoarea, perfecţiunea frumuseţii sale.
Uitându-mă în înaltul
cerului şi apoi coborând pe verticala pereţilor de aer,am zărit câțiva
pescăruşi asemenea unor corăbioare făcute din hârtie albă,ce pluteau pe
valurile înspumate ale mării, îşi întruchipau singurătatea cu un răsărit în
plină înviere.Stâncile erau mişcate de durerea infinită a tuturor
adâncurilor în liniştea tulburată de un strigăt ce părea al unei sirene
ademenind rătăciții. La adierea brizei,nisipul şuiera căutând adăpost printre
pietrele spălate de ape. Bucăţi de roci aduse de valuri se odihneau în veșnică
tăcere,păstrând taine știute numai de ele. Doar mândra lună încerca să-și
ridice vălul peste-a nopții
feerie,urmărind cu licărul ei dansul fantomatic al aburilor ce luau forme ireale în marea
devenită scenă.Era o încântare priveliștea însoţită de o melodie mirifică deasupra
mării, o mică parte din infinit,într-o atmosferă de basm.!!!
