E început de vară și bunica merge în grădina
din spatele casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum
bate lumina şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă
nimic. Nimic?!?! Dar, spre bucuria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă
molipsesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor ascunse printre
ierburi, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice moment al zilei. Cât de
mică sau de mare ar fi sau doar cât un ghiveci, grădina de lângă casă mă
învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de
lună, de ceaţă şi de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de
paie,parcă salutând lumea.
Straturile cu
legume aliniate au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor de proaspăt. Încerc
să văd legumele ușor pârguite :roșiile,castraveții,ardeii grași și
dolofani,ici-colo câte o floare a soarelui caută o rază s-o mângâie,iar la
picioarele mele se lungește leneș un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc
în jurul meu și nu-mi dau seama ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de
ajuns sa le acord atenție și ele,legumele,îmi răspund... sigur va fi una care
îmi trezește atenția, care mă atrage.Voi aștepta luna lui cuptor când bunica
îmi va prepara legumele,iar pomii îmi vor oferi fructele lor zemoase și
parfumate.
Plecăm spre
cealaltă parte a grădinii,unde florile cresc pe lângă casa din povești văruită într-un alb strălucitor.Le
privesc și mă întreb dacă ar putea fi o floare care mă reprezintă? Caut cu
ochii culorile și cred că, după ce am descoperit-o, trebuie s-o cunosc,
să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi dintr-un pom
în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi,la plante,planează ușor,
peste parfumul grădinii.Sigur este invitația de a privi totul în jur.Dar mă
opresc și dau cu ochii de niște flori albastre ce seamănă cu clopoțeii
sălbatici care au năpădit curtea și au pus stăpânire pe toate colţurile grădinii.
Le văd delicate,purtând o prospeţime în petalele care se ascund ruşinate sub
nişte frunzişoare prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi
vine să râd.
Într-un colţ al
grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să
scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în
neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care
şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua au ceva de povestit
între ele. Nu ştiu de ce a rămas cuibul fără berze.Bunica îmi spune că în
primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme în cuib, a
încercat să repare cu ciocul găurile făcute de ploi şi de vânt, a adus crenguţe,
ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat.
Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce
aminte de ea...adăugă bunica, mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine
ştie câtă amărăciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristețe a
văzut ochii ei, din înălţimile la care zboară? Îi pare rău că n-a ştiut cum
s-o ajute și oftează spunând cât de mult i-ar fi plăcut să-i vegheze curtea şi
grădina, de sus, de deasupra pământului!
Privind grădina de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre de pământ și un fir de apă,iar ele îți oferă,zi de zi,imaginea unei MINUNI.....
