poezia--Diana de Mihai Eminescu

Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viață-n orice zvon,
Și numai tu gândești aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuțe albe de omăt,
O față dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

     ( Diana era adeseori asociată cu animalele sălbatice, pădurile, fiind zeița vânătorii și cu Luna. Era faimoasă pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa.

Era fiica lui Jupiter și a Latonei. Diana era asociată cu viața sălbatică din păduri, având puterea de a vorbi cu animalele și de a le face să o asculte.Simbolurile zeiței Diana sunt chiparosul, căprioara, arcul cu săgeata, câinii de vânătoare și Luna. În limba română, din latinescul Diana se consideră că s-a ajuns la cuvântul zâna. În calitatea sa de zeiță a vânătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică,care cutreiera pădurile însoțită de o haită de câini, dăruiți de Pan, ucigând animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Vulcanus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea, dacă la rându-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie).Sculptura- Diana cu ciuta este apreciată pentru puritatea sufletească degajată, pentru enigmaticul ce învăluie totul, pentru dinamismul, simplitatea şi graţia sa. Numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Diana!!!)

   Este o poezie de interior,asemenea unei bijuterii  fine, o adevărată broderie ,nu se remarcă prin monumentalitate, ci printr-o cizelare fină a versului. Eminescu face din,, Diana” al cărei  nume ei derivă, posibil, din ,,Diviana" -cea strălucitoare- un personaj: o portretizează, o descrie în diverse ipostaze. În mod surprinzător,în poezie, faptele ei sunt relatate la persoana a II-a, în fraze interogative: întrebări adresate personajului,iar personajul devine astfel misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Eminescu reușește să scrie despre o zeiță evitând să-i dea materialitate.

Adresarea directă ,formele verbale la persoana a doua intensifică ideea de dialog mimat.

În poezia,,Diana” eul liric imaginează un peisaj nocturn:luna este  astrul selenar care alături de celelalte elemente ale cadrului natural, contribuie la realizarea atmosferei de extaz,de mister, dă o strălucire halucinantă izvorului,,tremurător”, răspândește glasul păsărilor care-i duc departe gândurile şi norocul.De aici nedumerirea poetului,,ce cauți?”de a o afla pe fata dornică de a umbla în singurătatea codrului.Îi îndreaptă auzul spre șoapta,jocul voios,erotic,,de-a sărutatul” al frunzelor,simboluri ale fericirii și ale dragostei.Urmărind-o,o  întreabă cum de  privește oglinda apei, poarta  veșniciei ce purifică, vindecă și întinerește în primăvara pe care n-o vede,asemenea lui  Endymion(păstorul sedus de Selene în timp ce acesta dormea într-o peșteră). Singurătatea unei ființe lângă glasul tainic de izvor este poate dorința de integrare în infinit,în sacralitate,într-o lume mitică,a irealului,cufundată în nemărginirea codrului.Natura este personificată prin legănatul frunzelor codrului,al trecerii timpului,iar zeița adoarme pe,,verdele covor”,loc al tinereții veșnice.În peisajul umbrelor,,moi”apariția zânei care plutește aparține visului de iubire.Descrierea în nuanțe delicate este din basme,,cu ochii mari,cu umeri goi...față dulce și bălaie...mânuțe albe...trup înalt și mlădiet”-este idealul de frumusețe feminină,gingașă,pură,nevinovată.Este un portret fizic realizat prin epitete ce sugerează grație și delicatețe.

În ultimele patru versuri ale poeziei poetul menționează faptul că zeița Diana, în trecerea ei prin pădure, abia lasă o urmă în stratul de frunze: „Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.”Mersul ei ușor ca un vis se pierde în,,lumina cea rărită”,în neant.

    Dulcea frumusețe a zeiței,Diana,este inocentă pornită din visare;epitetele evidențiază însușirile alese în concordanță cu natura.Interogațiile retorice din strofele poeziei sugerează încercarea eului poetic de a descoperi misterul zeiței ce parcurge lumea cu arcul pe umăr-arma ce aduce dragostea în viață sau moartea.