Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din
albastrul senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de
nori albi ca niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau
domol duși de adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur
încremenește în parcul în care mă aflam,iar ultimele florile care colorau
pajiștile -sfioase şi nemişcate își înclinau spre pământ petalele încă
strălucitoare, sub adierea vântului răzleţ, ce se strecura din
ascunzătorile frunzişurilor întunecoase.Ascultam murmurul domol al
liniștii și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a
întunericului... și iată că pe cer se aprinde ca o candelă luna rotundă
cu sclipiri argintii şi reci.
Și dintr-odată numeroase mulțimi de nori au apărut
fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit înconjurat de neguri ce deveneau
fantasme care cu brațe de fum chemau tunetele,fulgerele cu sclipirile lor
orbitoare de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile
nopţii,tunetele văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se
cutremure,iar eu auzeam pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul.
Ascuns într-un adăpost alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea
apelor cerești ce se rostogoleau cu furie asupra pământului, cu
zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în globuri de apă ,iar trotuarul
din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare era perdeaua de apă ce mă izola
de restul parcului,așa de deasă era ploaia -șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop
ca pe vremea începutului de lume... și totuși aerul devenise curat,pur.Ploua
torențial,continuu ,crengile rupte își căutau adăpost la rădăcina copacilor
unde nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,câteva frunze veștejite se
strânseseră într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate
rătăcită. Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după
zilele cu soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre
mică s-a încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci
neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind
timid.Era un semn așteptat...Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar
era noapte și urmărit de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre
lacurile străzii,ce se târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită
cu speranța că voi fi urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și
părăsiți... Ploaia ce a trecut a însemnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar
în gând îmi spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au
transformat în picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....
Mâine va fi o nouă zi și poate cu soare....
