Întotdeauna după sărbătoarea Crăciunului,privind crengile
goale,rupte de de vânt îl întreb cu voce înceată de ce te legeni, codrule, fără
ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?Cândva un băiet te cutreiera,îl culcai
ades lângă izvor s-audă cum apa sună-ncetişor somnoroasă,îi aduceai un miros adormitor
și prin vis asculta pitpalacul.Îl duceai apoi la mijlocul des al codrului
într-un luminiș unde-l întâmpinau glasurile păsărilor ,iar el devenea prințul
ce purta pe umeri însemnele cerului:Luna,Soare și Luceferi.Trecea prin codri de
argint și în barca de pe lacul încărcat cu nuferi galbeni aștepta ca dintre
trestii să răsară o gingașă mireasă.Cu glasul dureros de dulce își spune că nu
vine,nu mai vine.... și trist în noaptea ce se lasă urmărea somnoroasele
păsărele,lebăda ascunzându-se între trestii,asculta suspinul izvorului șoptindu-i:,,Noapte
bună”!Mi-e dor...dor...dor...
