Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume, ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă.
Legenda populară românească spune că odată, demult,
o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care
se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba
maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici
unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un
ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l
împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca
să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.
Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să
treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o
câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea
inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet
fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i
şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se
închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe
cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa
făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea.
De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de
vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap,
înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma
fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe
câmpie.
Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar,
doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de
moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul,
tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic,
că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne,
mâncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura
sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea
o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.
Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce
auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare,
care îngâna: „mamă, mamă”.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici
valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi
mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar
când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu
ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.
