Pe o fereastră mică se strecoară înăuntrul camerei lumina
apusului. Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, cerul se lasă clopot greu
peste pământ, nori ameninţători devin fantome nergre trimise de duhurile rele...
Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi printre sălcii şi răchite bătrâne,
lângă care desluşesc o siluetă,o umbră ce caută un adăpost...sigur este un
călător rătăcit în toamnă.. Plouă în suflet... Şi simt cum miros florile galbene
de sub geamul meu,singure rămase printre ierburile veștejite.Ce miros au ierburile
înmuiate de ploaie! Ce foşnet au frunzele ruginii rătăcite din pomii golași, aduse
de câte un vânt rece venit de la pădure, risipindu-le peste tot.Chiar dacă
plouă, parfumul zilelor este altul decât înainte, diferit de la o zi la alta,
dulce sau amar, iute sau înțepător. Am senzaţia, uneori, că aici, acasă culorile
toamnei în octombrie încep să aştearnă melancolii prin lumea înconjurătoare. Pâlcuri
de cețuri printre crengi, măceșe ridicate semeț către nori, flori și ierburi
brumate de frig în nopți sticloase, stele picurând peste lume, tăcere
încremenită care se scurge de pe frunze de aramă.
