,,MICUL CANTEMIR și CIREȘUL” de George Bălăiță—povestire---

 (după ce ai citit textul,citește și această povestire,poate te ajută!!!)

  Povestirea face partea din cartea de povești ,,Întâmplări din noaptea soarelui”, scrisă de prozatorul George Bălăiță. ,,Micul Cantemir şi cireşul" este prima povestire din volumul în care este surprins micul Cantemir,un copil, în diverse ipostaze ale cunoașterii lumii înconjurătoare: atât a celei aievea,adevărate, cât și a celei fantastice din vis, preluată din lumea basmelor și a poveștilor.

   Micul Cantemir primește de la soția pădurarului un pui de vulpe, pe care nădăjduia să-l învețe să vorbească; se apropiase finalul lunii aprilie, iar vulpea nu reușea să scoată niciun cuvânt. Dezamăgirea băiatului era clară, dar îi trece repede supărarea, consolându-se cu gândul că nu toate vulpile care există sunt aidoma celor din poveștile citite de el.Își vorbește singur(monolog)despre viclenia vulpilor și crede că puiul lui de vulpe nu vorbește,pentru că nu este înțeleapt, fiindcă  s-a lăsat prinsă de nevasta pădurarului. Micul Cantemir asemenea,,Micului Prinț”este atras de strălucirea ochilor puiului și,într-o noapte, pășește în vis, unde întâlnește personajele capabile să-i dea un răspuns la întrebările vitale, să-i deslușească tâlcul marilor adevăruri ascunse. Cantemir este nevoit să parcurgă un fel de drum inițiatic,o călătorie în căutarea adevărului.Întunericul nopții este înlăturat de un,,soare de lapte”,de o lumină albă în care totul din jur se transformă în ritmul melodiilor unor fluiere care aduc o mișcare ușoară,iar băiatul ajunge sub cireșul,cuprins de bruma rece,cristale ca în poveștile lui Andersen.Ca-ntr-un vis alături de scriitor apare o laponă ce cântă la orgă.În Lumea nouă, înghețată, străbătută de lumini vrăjite,de melodii fantastice, se simte încremenit,transformat,derutat,tăcut.Îndemnat de cireș vede  frumusețea primăverii, puritatea cristalelor de drumă prefăcute,schimbate în petale albe,deși trecătoare sunt semne ale norocului.

Dialogul cu bătrânul cireș, ce-și transformă bruma, deși afară putea fi resimțită blândețea primăverii, în flori, este dialogul dintre un învățat și copilul dornic de cunoaștere,cel norocos de a vedea spectacolul unic al naturii(floarea de cireș efemeră și fragilă, în curând luată de vânt, este comparată cu viața omului scurtă și trecătoare.)Băiatul se simte ocrotit, îmbrăcat în florile de cireș și visează,revăzând puiul de vulpe,câinele Bob,ce-și pot trăi viața adevărată în libertate ca ștrăbunii lui.

Despărțirea de cireș,vârtejul florilor ce dispar este trezirea din vis la realitate,la viața adevărată,rămâne doar parfumul forilor ca o amintire plăcută a visului de noapte.Gesturile băiatului nu se fac la întâmplare,ci,pentru a avea un efect,trebuie să urmeze un ritual de frumusețe pe care-l învață de la cireș,învață să găsească frumusețea în cele mai mărunte fapte și lucruri.

 

 

sfatul pe care i-l dă vulpea micului prinț: „Limpede nu vezi decât cu inima.“

 

   ,,Micul prinț” se întâlnește cu o vulpe,după ce a descoperit că floarea sa iubită nu era unică în        Univers 

.În peregrinările sale găsește un drum la capătul căruia descoperă mulți trandafiri asemănători florii sale și prin cuvinte tulburătoare își exprimă dezamăgirea.Apare vulpea care-i vorbește,fără a i se arăta,din umbră--e vocea șoptită pe care fiecare o aude din teamă.La invitația lui de a se juca,vulpea refuză,pentru că nu e îmblânzită—ea știe că apropierea de micul Prinț i-ar însenina viața,dându-i un sens nou.Micul Prinț înțelege că aproierea înseamnă timp, așteptare,îndoială.Înainte de a se despărți,vulpea îi împărtășește o TAINĂ: numai cu inima va vedea limpede,ochii nu pot pătrunde în interiorul lucrurilor. Inima stă la temelia adevăratelor legături umane-- prietenia şi iubirea. Inima omului, asemenea soarelui, străluceşte ca aurul, luminează şi încălzeşte, îmblînzeşte, alină şi îndulceşte. Înlăuntrul ei, se face simţită prezenţa divină. Secretul pe care îl ştia Vulpea, taină pe care i-a dăruit-o Micului Prinţ, se poate enunţa în cîteva cuvinte: O inimă iubitoare este o manifestare a divinității.

      ,, Micul Prinț” este copilăria îngropată înlăuntrul fiecăruia.

 Prietenia… E nevăzutul care dă frumusețe oamenilor,este acel ceva pe care-l simți, pe care poți să-l vezi limpede doar cu inima. Și nu contează cât, ce, cum, unde, de ce… Contează momentul. Contează ca, atunci când îl privești pe celălalt, să îl vezi cu inima.Este o lecție despre inteligența emoțională..

compunere--Ce înseamnă prietenia....

 

Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu care stabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înota împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 

 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 

De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.

Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însumi... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

compunere--Noaptea în Deltă

 

Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noap­te şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un cana­l îngust.Mi-e încă teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape.  Aud un fâ­şâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi ră­su­cite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu, dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde, fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus.... 

compunere--„Prieten este cel care, atunci când îți întinde mâna, îți atinge inima.“ (Gabriel García Márquez)

  Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu carestabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înoata împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 
 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 
De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.
Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însum... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

un exemplu nefericit --personajul,,Abu Hassan(I.L.Caragiale)

Abu-Hassan, personajul eponim al creaţiei lui I.L.Caragiale, este un tânăr care moşteneşte o avere însemnată după moartea tatălui său,un negustor bogat. Din text reies, în mod indirect, din fapte, atitudinea şi relaţiile cu alte personaje, trăsăturile personajului-Abu-Hassan. Din decizia de a-şi împărţi averea în două, o parte care să-i asigure traiul şi cealaltă pe care s-o risipească pe distracţii, reies chibzuinţa, dar şi dorinţa de a petrece, întrucât fusese ţinut de tatăl său,,sub străşnicie”, nepermițându-i petreceri,prietenii. Prietenos şi generos, el adună ,,o ceată de vârsta şi de teapa lui”, organizează petreceri atât de costisitoare, încât banii nu-i ajung decât un an.
Când a rămas fără bani, l-au părăsit şi prietenii, iar mâhnirea şi dezamăgire profundă reies indirect din atitudinea şi gândurile lui, deoarece a conştientizat că relaţiile cu prietenii se bazaseră doar pe interese materiale şi că un an întreg nu avusese niciun prieten, ci numai parteneri de chefuri.

 Abu-Hassan fusese fericit când avusese prieteni alături de el, însă sentimentul de mâhnire este foarte puternic. Întotdeauna dezamăgirile marchează oamenii mult mai profund decât cele pozitive, iar amintirile plăcute se uită mai uşor decât cele dezagreabile. A înțeles că toți erau prietenii falși,interesați de averea lui,erau asemenea umbrelor.Au stat aproape de el,când a fost în lumina soarelui,a bogăției și l-au părăsit de îndată ce a pășit în întuneric,a rămas sărac.

Prietenii falși sunt mai răi decât cei mai aprigi dușmani”

 

 

textul epic--,,Platanos”de Doina Ruști

 

 

 Titlul povestirii,,Platanos”(din latină platanus < greacă πλάτανος (plátanos) este numele unui arbore falnic al vieții,  decorativ si maiestuos.
(Naratorul a fost în mintea mea un dedițel alb-numit Sisinel. M‑am gândit la plante care trăiesc pe lângă apă. Vio e viorea de baltă, iar Năsosu e crin sau stânjenel de baltă, care crește în pâlcuri, pe marginea apei. Dar toate aceste plante, inclusiv dedițelul de baltă, se pot adapta și pe pământ mai pietros.“—precizarea autoarei.)
   Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.
  Textul epic are acţiunea structurată pe momentele subiectului: situația inițială,desfășurarea acțiunii,situația finală.
  Narațiunea este începută de Sisinel,dedițelul ,care,uimit,observă apariția unui arbore nou asemenea unei ființe rafinate,educată,cu o  înfățișare,cu o atitudine binevoitoare ce impresiona mai ales prin zâmbetul,lumina ochilor și vocea fermecătoare cu care-și spune numele.De al înălțimea sa, urmărește privirea plantelor mărunte îndreptată dincolo de râu,un loc ce pare al misterului.Înțelegând că numele lui nu poate face impresie,Sisinel îl ironizează,dar Platanos aduce alte explicații despre trecutul lui:ședrea lui în altă parte a lumii,dincolo de lac,lângă,,Bila de Aur”-,,un mall”,loc al strălucirii,unde oameni feluriți trăiau într-o veselie continuă.În monotonia vieții,cei trei:Sisinel,Vio și Năsosu  înțeleg superioritatea arborelui ce văzuse și cunoscuse lumea adevărată,trepidantă.Povestirile lui Platanos îi uimesc,pentru că fiecare descoperă că există și o altă viață decât cea obișnuită.Sunt surprinși de hrana dulce și de vestea că vor trece în altă etapă a vieții,vor fi adulți,ajunși în faza de maturitate.O altă uimire o produce cartonașul uitat de Cati,femeia de încredere ce-i îngrijea.Deși se considerau instruiți,nu înțelegeau cifrele de pe cartonaș și tot Platanos le explică cu o voce sigură că este un orar al vreunei cofetării,apoi, referindu-se la cuvântul,,orar”,existent în dicționar,le povestește despre perioada când a stat la intrarea unei biblioteci și a citit cu plăcere multe cărți,oprindu-se a rezuma,,Singur pe lume”,o carte care l-a impresionat pentru sentimentul prieteniei.Imaginația lui Sisinel este stârnită de aceste povestiri și-și dorește o schimbare,înțelegând că trebuie să plece de lângă vechii prieteni,iar, când citește cartea,,Singur pe lume”și-l aude pe Platanos numindu-l,,prieten”,simte că trebuie să plece din locul în care trăiește,că nu-și vede existența lângă ai săi,vrea o schimbare,își simte locul lângă arborele înalt,impunător.Este acesta punctul culminant al narațiunii. Deși își simte rădăcinile-legătura puternică,stabilă cu pământul-deși se transformase într-o ființă adevărată,împlinită,dorește,insistă să  plece într-o aventură alături de străinul atrăgător.Noua viață îi aduce dezmăgiri:trăiește la umbra lui Platanos într-un loc neînsemnat,banal,în singurătate,între plante urâte,nedorite,iar pe cel care îl  atrăsese nu-l mai simte seducător.  
Venirea primăverii aduce parfum,culoare,viață nouă,mișcare și mirat,Sisinel,își revede prietenii aproape de el:veseli,înfloritori.Acum înțelege rostul prieteniei,al apropierii sufletești;a greșit părăsindu-i.
 Textul este epic, deoarece are personaje: Platanos este tipul ce dorește să se arate celorlalți perfect,fermecător,cunoscător al secretelor vieții,ademenește ființele inocente,vulnerabile,dezrădăcinându-le și apoi părăsindu-le.Sisinel(dedițelul alb)este inocent,încrezător în apariția unui tip cu experiența vieții,dornic de a cunoaște altă lume decât aceea în care trăiește,de aventură,de a se desprinde de cei cunoscuți.Înțelege că fericirea dorită nu este în umbră,că poate deveni neînsemnat,că poate pieri.Vio este uimită de o apariție nouă,este însă prietenoasă,iar Năsosu este tipul nemulțumit,rebel,dar dornic de a nu se despărți de prieteni.Cati,singura persoană umană,îngrijește plantele cu plăcere,cu devotament,considerându-le ființe adevărate.
 Caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului,Sisinel, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.
 Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul plantelor este plin de viață ,devenind adevărate tipuri umane. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.
  Totul radiază, cuvânt cu cuvânt, în specificul unei lumi a plantelor, care se suprapune peste cea pe care o știm a oamenilor, o lume care, atunci când este descoperită pare la fel de firească și de plauzibilă ca oricare alta. Bogăția limbajului rafinat și nuanțat al Doinei Ruști trimite cititorul la o lume de basm.
  

poezia,,În bibliotecă”de Ana Blandiana

 

,,În bibliotecă” este una dintre poeziile scrise de către Ana Blandiana și inclusă în volumul „Alte întâmplări din grădina mea”. Poezia prezintă o secvență amuzantă, personajele principale fiind însăși autoarea, dar și două ființe necuvântătoare.
Biblioteca este locul liniștit în care omul trăiește în armonie cu ideile scrise de oamenii ce-și deschid sufletul, înțelepciunea pentru semenii lor.
  Personajul principal al acestei poezii este un șoricel care pătrunde în biblioteca autoarei și care produce ,,stricăciuni”.,,Șoarecele de bibliotecă” este dornic de cunoaștere,interesat de a afla tainele cărților;este preocupat,,roade”,savurează diverse volume,fără a le alege :,,cartea de bucate”cu rețete culinare;,,dicționare”de unde poate învăța multe cuvinte;își ascunde dorința de a afla,citind,,romane polițiste”,pentru a descoperi rezolvarea unor răutăți.Dar se întoarce în lumea literaturii,citind frumusețea cuvintelor din poezii, trece la cărți de istorie cu evenimente din trecut;apoi se bucură de plăcerea unor,,cărți de matematică”,fiind atras de,,tabla înmulțirii”ca un joc al numerelor și ajunge la,,filozofia” tainelor gândirii,pentru a înțelege lumea și viața.Poeta asistă la felul în care sunt devorate,mistuite,înghițite cărțile din  biblioteca sa și se simte într-o încurcătură: șoarecele lacom de cunoaștere ar putea fi prada lui Arpagic,motanul,,incult”,neștiutor de carte,,repetent”,chiar dacă,,mieuna”,atrăgea atenția asupra sa prin sunete puternice.Și-atunci găsește o soluție salvatoare:îi scrie un bilet,,șoarecelui ”aparent inofensiv,timid,umil,atenționându-l că Arpagic,motanul este o primejdie pentru el,că-l urmărește,lăudându-se că-l va înghiți cu totul.De aceea,miloasă,îl sfătuiește să fugă în lume,să-și piardă urma,să dispară,să se salveze,să treacă într-o lume care-l înțelege.
Vor fi două ființe opuse -un învățat și un incult.Explicația este clară:șoarecele este o ființă cu sete de cunoaștere, putere de înțelegere a cuvintelor din cărți,iar motanul este  neînvățat, neștiutor, incapabil, fără cunoștințe elementare,acționează din instinct,impuls natural.Urmarea a fost cea așteptată:poeta și-a recăpătat liniștea din bibliotecă,bucurându-se de știința cărților sale.
  Ana Blandiana creează o lume miraculoasă, strălucitoare,o poezie a inocenței, a originarului. Lumea șoarecelui și a lui Arpagic este lumea în care tot ce e firesc e miracol, o lume fermecată în care se produce miracolul- nimic nu mai pare de neînchipuit: faptul că animalele citesc,vor să cunoască tainele cărților este ca un joc al vieții.
 
 

poezia,,Amurg în deltă”de Ion Pillat

 ,,Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul

Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânăt cum e pruna”.

Titlul poeziei,,Amurg în Deltă”arată momentul intermediar între zi şi noapte, urmând imediat după coborârea soarelui,este un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol şi anunţă marea călătorie, sugerează dispariţia luminii sângerânde a soarelui care moare în negura nopţii.Momentul asfinţitului întristează fiinţa, îi crează o predispoziţie specială de jale şi nostalgie(Delta este un complex vegetal și zoologic ).

 Poezia lui Ion Pillat este un pastel, tabloul descris este încărcat de emoție,iar

caracterul liric al poeziei se face simțit prin nota de ușoară melancolie din perspectiva poetului,ce se adresează unui privitor,îndemnându-l să vadă întinderea verde,unde ,,păpurișul”-loc al  fragilității și mlădierii, al umilinței- ascunde ,,un ochi de apă moartă”, apa neagră sugerează nemișcarea timpului,ca un hotar între două lumi.,,Ochiul”asociat cu  lumina şi capacitatea de percepţie spirituală  vede cocorul, pasărea călătoare ce poartă  semnul luminii paradisiace şi al întunericului infernal,îl aude tânguindu-se. Din bezna adâncurilor,caii sălbatici sunt purtătorii vieţii şi ai  morţii, fiind legați de apa ce hrăneşte şi îneacă,sunt liberi,,fără frică”.Imaginea Deltei în amurgul focului solar cuprinde,,turla”,clopotnița, dintr-un,,sat lipovenesc”pe decorul umbrit al,,ostroavelor de plaur”-loc al singurătății,unde se naște o lume nouă.Finalul poeziei are un ton melancolic,privirea urmărește,,vaporul”plutind în ,,noaptea șoptitoare”,timp al misterelor, dintre tărâmul vieţii şi al morţii,iar,,valul”prinde nuanța întunericului,purtând,,cele cinci coline”în călătoria timpului instabil.

    Caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit prin intermediul căruia poetul îşi exprimă emoţiile, imaginile vizual-auditive ale amurgului sunt completate de epitete:,,foșnitor,sfâșietor de trist,cenușiu”;personificarea,,noapte șoptitoare”creează un fundal muzical trist;metafora,,aur vânăt”reflectă nuanța amurgului ce se stinge-n noapte. Descrierea Deltei în amurg este predominant vizuală.Poetul a ales cifra,,cinci”,pentru a atrage atenția spre frumusețea vieții și transmite o vibrație de primitivism,unde aventura și mișcarea vieții și a timpului sunt imprevizibile

   Rima poeziei este încrucișată, iar măsura versurilor de 11-10 silabe,ritmul iambic al poeziei se adaugă imaginii și ceasului melancoliei privind legănarea păpurișului,zborul cocorului,veșnica frământare a timpului în locul unde ia naștere viața continuu.

un arbore--PLATANUL

 

Platanul este numit arbore al vieții,simbol al regenerării,are o formă de mână(scoarța sa se regenerează la fel ca pielea șarpelui).

compunere--A început școala!!!!!!!!!!!!!!!

 

                                          Ei!bine,da!A început școala!Mă bucur și nu prea!

   M-am pregătit ca în fiecare an:caiete,penar plin,îmbrăcăminte nouă,nouță(nu spun ce scrie pe etichetă),încălțări comandate on line,tunsoare și...hai! spre școală!Vorbisem cu câteva zile înainte,în parc,cu prietenii să mergem mai devreme,așa... să-i vedem pe picii(așa eram și noi văzuți cândva).Ne-am strecurat pe poarta păzită de nea Tim,paznicul, privit mereu la început de an școlar cu respect, de toată lumea.Ne-a recunoscut,dar parcă era altul,n-a făcut nicio glumă că am crescut,că vom vedea noi dacă...ce e cu freza mea,ce frumoși suntem....nu!Avea o sticluță în mână și tot turna în mâinile mici ale picilor.L-am salutat,prefăcându-ne super încântați,dar, când și-a ridicat privirea,am văzut că umezeala din ochi i se prelingea pe mască,probabil de la praf sau de la vântul dimineții.Nu ne-a întins mâna,,bărbătește”,dar a ridicat sprâncenele și ochii parcă i-au strălucit.A fost strigat de doamna directoare,iar el ne-a făcut semn că trebuie să revenim la ora 12.Am plecat,dar am văzut ceva interesant-la gardul școlii erau mulți oameni care-i priveau pe picii ce intrau,după ce erau numărați de doamnele învățătoare.(mi-am amintit că mai văzusem așa un gard cu oameni într-un film despre un pianist).Și-atunci Mihai ne-a atras atenția că picii nu mai intră pe sub tunelul de flori,că nu e festivitatea unde ne înghionteam,râzând,că nu sunt flori,ci sticlute cu dezinfectant,cutii cu măști,cu mănuși din plastic.Și-atunci parcă s-a lăsat în jurul nostru o tăcere,deși oamenii vorbeau pe sub măști,iar noi ne-am lipit de gardul acela,așteptând...

   La ora 12 am intrat în școală,,distanțați”,ne-am așezat în bănci și a intrat doamna dirigintă fără catalog,doar cu un carnețel.Se străduia să fie veselă,așa mi s-a părut,că n-am putut schimba nicio impresie cu nimeni din jur.Ne mai văzusem cu DOAMNA în parc,pe stradă...Urări de bun venit,apoi citirea unor reguli de care auzisem și la televizor și deodată Mihai s-a ridicat și-a pus mănușile medicinale(părinții lui sunt medici),a scos din geanta lui o cutie transparentă în care era un trandafir roșu,l-a pus pe colțul catedrei și s-a întors la banca lui.Nu-mi venea să cred!apoi toată clasa a izbucnit în aplauze și o fată din spatele meu a cântat șoptit,,la mulți ani cu sănătate”.Uitasem!era ziua DOAMNEI diriginte(ehe!anul trecut mâncasem tort,bomboane,îi adusesem flori....)Doamna s-a întors spre tablă și a scris că ne urează să fim cu toții sănătoși,iar apoi și-a înlocuit masca,era udă de lacrimile ce-i curgeau pe obraji...și-atunci, pentru o clipă, am revăzut-o așa cum o știam:frumoasă,calmă,emoționată.A întins brațele spre noi și noi spre ea,ne-am îmbrățișat,,de la distanță”.Cu glas calm ne-a anunțat ce vom studia anul acesta la limba română.A sunat soneria,nu ne-am simțit salvați,am mai fi stat,dar venea cealaltă jumătate de clasă.Am plecat urmăriți de ochii DOAMNEI și de petalele trandafirului roșu.Am luat hârtiuța pe care am găsit-o pe bancă,o voi citi acasă.

   A început școala!!!!!!!!!!să ne bucurăm așadar,,gaudeamus igitur”,să ne privim în ochi,să ne iubim și să ne lăsăm iubiți,să iubim soarele și luna,ploaia și vântul,florile și cerul cu stele,oamenii....

                                                           Voi avea speranță!!!!

,, Speranța este cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă. Avem nevoie de speranță în călătoria noastră prin viață. Mâna pe care speranța v-o întinde fie că treceți prin bune sau prin rele este singurul lucru de care voi vă puteți agăța,pentru a trece peste orice durere”,așa ne-a scris DOAMNA pe hârtiuța găsită pe bancă....A început școala!!!mă bucur!!!!!!!!!!

,,Un păianjen care se crede Spiderman” de Adina Popescu

 

(Textul narativ este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:
-           naratorul
-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)
-           personajele
-           timpul şi spaţiul evenimentelor.)
 
  Acesta este un text epic cu acţiune, personaje,iar naratorul-păianjenul-povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.  Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.
   Titlul conține substantivul,,păianjen”,simbol al singurătății,al unei lumi fragile ,reprezintă munca neîntreruptă,fără oboseală,  răbdarea  de care dă dovadă țesând, la infinit, pânza ce reprezintă casa în care este singur; se crede,își închipuie,speră să fie asemenea lui Spiderman,înzestrat cu superputeri și agilitate.
 Povestirea începe cu strigătul unei fetițe speriată de apariția unui păianjen în camera ei.Păianjenul devine personaj și povestește tot ce trăiește din acest moment.Este deranjat de strigăt,.pentru că era într-un moment de liniște,atârnat de un fir țesut și de care era mândru.Speriat își strânge firul și se retrage în cartea preferată,,Alice în țara minunilor”și ironic este uimit de cuvântul,,uriaș”,văzându-se atât de mic,încât poate locui într-un degetar.
  Dialogul dintre mamă și fetiță este urmărit și comentat de păianjen: mama pare îngăduitoare,crezând că fetița exgerează,știind-o dezordonată îi explică diferența dintre o locuință la bloc și o casă așezată pe pământ,în care locuiau acum,aici era locul de naștere al păianjenului.Urmează un moment ușor trist,pentru că reamintindu-și de tatăl fetiței, plecat departe,păianjenul înțelege că și el este singur,fără o familie,de aceea o privește cu simpatie pe Maria, vorbind pe,,skype”cu tatăl ei.Acum înțelege și regretă lipsa unei mame,care poate proteja și îndruma un copil.Enumerarea grijilor unei mame este făcută cu duioșie de cel singur pe lume.Păianjenul o urmărește și o aude pe mamă și-și amintește de vremurile când era singur în casa pustie,când era fericit,organizând adevărate spectacole asemenea lui Spiderman-îndrăzneț,căutând aventuri.Venirea familiei Mariei este un eveniment deosebit pentru păianjen,care-și amintește cum s-a adaptat noilor încercări:își țesea pânza doar noaptea,o urmărea pe Maria scriindu-și compunerile,apoi le asculta,ba chiar a fost mirat de cuvintele unei poezii:,,iubire,amintire”.
Este mulțumit și fericit, că nu mai este singur și înțelege că o familie este un dar,o bucurie de care n-a avut parte.Amintirile sunt uitate de momentul prezent,când se simte jignit și o urmărește pe mamă cătându-l în cărți,ajunge chiar la cartea în care se ascunsese și-și amintește cu plăcere că despre,,Alice în țara minunilor” îi citea bunica cândva.Dar momentul de liniște este întrerupt de strigătul fetei care-l descoperă,iar el,păiajenul,aleargă prin carte.Fuga lui este descrisă cu teama celui urmărit,dar și cu haz:aleargă sărind cuvinte propoziții,semne de punctuație,se oprește la câte o ilustrație,trece printre personaje și o roagă pe Alice să-l scape.Se produce minunea:mama îl vede așa cum este-mic,neînsemnat,inofensiv și-l salvează trimițându-l în aerul protector.Se simte liber,fericit,protejat de firul salvator care devine calea dreaptă a vieții spre libertate.
Clipa libertății este trăită cu fericire,se simte puternic,asemenea lui Spiderman, va porni în aventura vieții.Își ia rămas bun de la Maria,pe care ar fi dorit-o soră,prietenă,s-ar fi bucurat de încrederea,de admirația  ei.O părăsește,știind-o în siguranță alături de familia de care el,păianjenul,singuraticul,creator al unei lumi fragile, n-a avut parte.Nu este trist,pleacă cu speranța că în casa lui țesută cu migală se va  întâlni cu o familie din care va face parte.Optimismul lui vine din  răbdarea  de care dă dovadă țesând, la infinit, pânza ce reprezintă casa,lăcașul familiei,al dragostei,al statoniciei,al siguranței.
   Monologul interior al păianjenului descoperă gândurile și sentimentele celui ce-și dorește o familie, universul în care ar fi trăit împreună cu cei ce i-ar fi alungat singurătatea.
Păianjenul a ales să se ascundă în cartea,,Alice în țara minunilor”,pentru că asemenea  Alicei, fetiţa cu imaginaţie nestăvilită, călătoreşte și el în lumea fantastică a viselor,a speranțelor, unde totul este surprinzător, îşi folosește curiozitatea, pentru a ajunge la capătul călătoriei,sperând în găsirea unei familii.Crede că  spre deosebire de lumea reală, care e coordonată de norme şi de logică, Ţara Minunilor este o lume minunată, în care orice este posibil,chiar și aflarea unei familii care-l va accepta
Stilul simplu, natural și totodată savuros transformă întâmplările oarecum banale într-o poveste  interesantă și plină de haz. Scriitoarea reușește să surprindă atmosfera universului familiar, ingenuitatea și mirarea cu care privește lumea un păianjen.

Personificarea este este figura de stil care dă povestirii o aură de autenticitate care încântă.

de ziua ta,Maria,îți ofer o floare unică--laleaua galbenă// am păstrat-o din luna mai//

 

compunere--Toamna

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.
 

compunere--În liniștea naturii

 

Am lăsat în urmă întinderile câmpiei şi, cu cât înaintăm, cu atât peisajul devine mai vălurit, mai divers şi mai spectaculos.Dar cal­mul verde al acestor locuri ascunde taine şi întâmplări greu de numărat. 
Pătrundem eu și bunicul într-un loc învelit în liniște, unde ultimii arbori giganţi: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există,stăpânesc un loc sălbatic. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală.  Un tem­plu al naturii, o fărâmă de Româ­nie aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. E timpul să urc, să iau pământul la pas, să-i adulmec potecile, secretele, singurătatea.  Singurătatea e bună? mă face să văd, să aud, să simt toată vraja simplă a pământului.
Mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele de septembrie se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Am soarele în faţă: e al meu şi al tutu­rora. Am munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora pă­şesc. Fagii care mă învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile mele.Păsările care îmi dau târcoale. Simt cum mă îndepărtez de lume cu fiecare pas care mă poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit.  Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor sunt cuiburile berzelor negre. Copacii şi-au împre­unat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al tim­pului.
 Din loc în loc, mi­rosul de mentă sălba­tică ne răco­reşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospă­tează pute­rile. Potecile se răsucesc una într-alta, ne poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, ne pri­veşte de acolo cu toată trufia lui încă fier­binte,iar eu sunt doar o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Încep să aud.Mă înfior, n-ai cum altfel,îmi șoptește bunicul. E ca şi cum muntele a în­ce­put să strige la mine, strigăte prelungi, ascuţite, care ne în­con­joară.
 Mii de flu­turi stăpâ­nesc peisajul.... fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privin­du-le aripile,îmi spune bunicul mângâind o floare albă răsărită dintre ierburi.