Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noapte şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un canal îngust.Mi-e încă teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape. Aud un fâşâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi răsucite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu, dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde, fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus....
