Am
lăsat în urmă întinderile câmpiei şi, cu cât înaintăm, cu atât peisajul devine
mai vălurit, mai divers şi mai spectaculos.Dar calmul verde al acestor
locuri ascunde taine
şi întâmplări greu de numărat.
Pătrundem eu și bunicul într-un loc învelit în liniște, unde ultimii arbori giganţi: fagi uriaşi, arţari de poveste, brazi enormi, cum nu credeam că există,stăpânesc un loc sălbatic. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină regală. Un templu al naturii, o fărâmă de Românie aşa cum nu vom mai putea vedea vreodată. Taina creaţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. E timpul să urc, să iau pământul la pas, să-i adulmec potecile, secretele, singurătatea. Singurătatea e bună? mă face să văd, să aud, să simt toată vraja simplă a pământului.
Mă aşez la poalele unui brad pe care patru oameni nu l-ar putea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călătoresc pe nori. Soarele de septembrie se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, diafană. Am soarele în faţă: e al meu şi al tuturora. Am munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora păşesc. Fagii care mă învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile mele.Păsările care îmi dau târcoale. Simt cum mă îndepărtez de lume cu fiecare pas care mă poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit. Închid ochii şi nu ştiu dacă vibraţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, Acum îmi pare că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în marginile crângurilor sunt cuiburile berzelor negre. Copacii şi-au împreunat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al timpului.
Din loc în loc, mirosul de mentă sălbatică ne răcoreşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospătează puterile. Potecile se răsucesc una într-alta, ne poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, ne priveşte de acolo cu toată trufia lui încă fierbinte,iar eu sunt doar o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Încep să aud.Mă înfior, n-ai cum altfel,îmi șoptește bunicul. E ca şi cum muntele a început să strige la mine, strigăte prelungi, ascuţite, care ne înconjoară.
Mii de fluturi stăpânesc peisajul.... fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privindu-le aripile,îmi spune bunicul mângâind o floare albă răsărită dintre ierburi.
Pătrundem eu și bunicul într-un loc învelit în liniște, unde ultimii arbori giganţi: fagi uriaşi, arţari de poveste, brazi enormi, cum nu credeam că există,stăpânesc un loc sălbatic. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină regală. Un templu al naturii, o fărâmă de Românie aşa cum nu vom mai putea vedea vreodată. Taina creaţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. E timpul să urc, să iau pământul la pas, să-i adulmec potecile, secretele, singurătatea. Singurătatea e bună? mă face să văd, să aud, să simt toată vraja simplă a pământului.
Mă aşez la poalele unui brad pe care patru oameni nu l-ar putea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călătoresc pe nori. Soarele de septembrie se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, diafană. Am soarele în faţă: e al meu şi al tuturora. Am munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora păşesc. Fagii care mă învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile mele.Păsările care îmi dau târcoale. Simt cum mă îndepărtez de lume cu fiecare pas care mă poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit. Închid ochii şi nu ştiu dacă vibraţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, Acum îmi pare că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în marginile crângurilor sunt cuiburile berzelor negre. Copacii şi-au împreunat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al timpului.
Din loc în loc, mirosul de mentă sălbatică ne răcoreşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospătează puterile. Potecile se răsucesc una într-alta, ne poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, ne priveşte de acolo cu toată trufia lui încă fierbinte,iar eu sunt doar o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Încep să aud.Mă înfior, n-ai cum altfel,îmi șoptește bunicul. E ca şi cum muntele a început să strige la mine, strigăte prelungi, ascuţite, care ne înconjoară.
Mii de fluturi stăpânesc peisajul.... fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privindu-le aripile,îmi spune bunicul mângâind o floare albă răsărită dintre ierburi.
