Februarie....încep
să mă gândesc la prrimăvară....
Primăvara porneşte din vârful cireșului cu
ramurile îndreptate spre cer.
Acela este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de
anotimp. Acolo, pe o creangă care iese un pic în afara coroanei şi se termină
într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între
ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb
şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare,
dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Am văzut-o în fiecare an şi a
venit şi acum.
I-am zis Vestitoarea, pentru că, după ce vremea se încălzeşte şi ramurile cireșului
se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar lua rămas bun
pentru un an. N-am auzit-o niciodată cântând, şederea ei pe creangă fiind
însoţită doar de sunetele şi mişcările primăverii. Pocnete moi, de crengi ce
se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini
prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept
o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult,
atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer?
Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine
face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se
apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se
trezeşte din somnul iernii.
Merg pe un drum ce
se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure.O lumina albă
se întrezăreşte doar. Privirea mi se deschide, sunt înconjurat doar de
albastru ,fiindcă cerul de primăvară începe acum din februarie să coboare pe pământ. De la o zi la alta, se
petrece un miracol. Tot ce era amorţit se trezeşte. Unul câte unul, una câte
una, pe rând, reînvie copaci, arbuşti, ierburi.E un mister din care încerc să
mă hrănesc cât mai mult. Intru şi eu în competiţie cu îngheţul şi inerţia,
privesc tot mai des cerul şi-abia aştept să apară puncte negre-păsările
călătoare.
A început
ploaia....Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari
care brăzdau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de
undeva de tare departe şi se apropia pe sub frunzele veștede...așa uscate tremurau
mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răspundeau freamătului de sub pământ.
Sigur era glasul
pământului ce se trezea încet la viață,spunându-mi mai e puțin...puțin...
