Mirosul dimineţii se mai simţea când am ajuns lângă o pădure
din care orizontul nu se vede în întregime,
copacii mi se păreau impunători, dar am auzit un vuiet de apă,poate al unei cascade
ascunsă de mestecenii albi. Dau la o parte poarta de abur şi intru,alung haina
de ceaţă și devin străveziu şi umblu fără să mă opresc. Parcă am simţit o
prezenţă magică pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt
aşternute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădează trecerea
spiritelor şi a vânturilor invizibile.
Am pornit pe drumeagul îngust ce trece pe sub alaiul
coroanelor de mesteceni şi se avântă brusc într-o deschidere luminoasă, peste
coama dealului. Mai am de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască
albastrul cerului. Păşesc cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume şi de
timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu alți mesteceni ce seamănă cu o armată de falnici străjeri. Din marginea
poienii, o cinteză cântă cu ciripeli vii, melodioase. Lumina e galbenă, aerul de
început de primăvară cald, cerul are culoarea unui alt timp. Poiana
liniștită mi se pare un loc magic,am simţit că eu aş fi primul care a pus
piciorul în acele locuri. Am observat acolo că bucăţile de scoarţă de mesteacăn
se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am
întors către un copac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoarţă, albă
precum creta, s-a rupt, iar dedesubtul ei, trunchiul copacului avea culoarea
rozalie. Foșnetul crengilor este singura muzică,i se alătură apa de departe ce
se aude ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se în vale. Și sus de
tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al acvilei,apărută de
undeva.O pată violetă îmi atrage atenția,sunt florile delicate și curajoase-câteva violete,care
înfruntă frigul și înghețul. Am ajuns lângă meteacănul bătrân,pe care-l
știam de mult,după ce soarele s-a înălţat peste dealul împădurit. Deasupra
pământului, în jurul lui, se vedeau rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă
tulpină stătea la soarele timid o veveriță tremurând,căuta printre frunzele
uscate vreo ghindă rămasă. O clipă a durat cât am reuşit să mă uit în ochii ei
jucăuși. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucurie și-am
înțeles că în curând va veni primăvara....
