Natura este o zonă de optimism şi lumină.Misterul pădurii e atât de tulburător,este un imperiu verde şi uriaş, plin de şoapte şi de miresme, plin de semne şi ademeniri.În pădure se simte sufletul viu al naturii.Aud fâlfâindu-mi pe la urechi brazii semeţi şi înalţi și-mi par nişte santinele severe şi foşnitoare. Foșnetului crengilor de brad, aplecându-se sub soarele timid i se alătură o singură muzică: izvorul ce se aude dintre pietre, ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se în vale. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas:o pasăre rătăcită de stolul ei. Simt că pădurea mă primește cu drag, chemându-mă cu crengile ei legănătoare.În pădurea mea este o adevărată sărbătoare, în poienițele pline de soare,e atâta lumină, mireasmă și căldură, cât nu se poate spune! Și-aș putea jura că sunt clipe când vin și zâne mititele și nevăzute. Fiindcă eu văd fulgerând prin aer niște luminițe scânteietoare, care-mi joacă pe dinaintea ochilor. Și aud un zumzet ca de albine, dar nu-s albine, ci o chicoteală ca de copii. Si-apoi, cine să zboare, să zburde, să se veselească nevăzut prin aer, în singurătatea pădurii? Ba mă mai simt uneori lovit ușurel peste față, tot în joacă. Dar ce lovituri, niște mângâieri, făcute cu aripioare de lumină.Vin în pădure și trec și pe la izvorul cu apă vie. Îi spun așa vietățile pădurii, fiindcă nu seacă niciodată.Am trecut pe lângă el, fără să-l observ, fiindcă nu-i mare, e abia un firicel pierdut printre ierburi verzi. Dar a fost o zi, când l-am simțit imediat după răcoarea din aer, după plantele care cresc în preajmă, așa cum îl simt sălbăticiunile pădurii care vin să se adape din el. Se spune despre izvorul fermecat că nu seacă niciodată, iar cei care -i ascultă clipocitul nu îmbătrânesc, rămân copii în adâncul sufletului și vor putea intra mai ușor în împărăția cerurilor, cum se spune în cărțile vechi.Iar eu mă duc în fiecare primăvară în lumea verde a pădurii și beau alături de un pui de căprioară din apa vie....
