În povestirea lui Ioan Groșan ,,Trenul de noapte”există sentimentul că nimic nu se întâmplă într-o gară, că singurul lucru care mai rupe monotonia din gara unui sat de la capătul lunii e amintirea unui tren care venea mereu la trei și șapte minute, care la prima vedere părea că nu are nici măcar scări, fără pasageri, cu luminile stinse și care, după spusele șefului de gară, lăsa în urmă un miros de trandafiri. Neobișnuitul se alătură peisajului dezolant al acestei gări mici-un spațiu ce pare suspendat într-un loc pustiu unde niciodată nu se întâmplă nimic.Timpul este paralel cu cel real,gândește șeful de gară,Fotiade,mutat în modesta haltă feroviară,unde nu mai trăiește decât un singur acar.Locul acesta ciudat pare a fi unul ieșit din circuitele normale al căilor ferate.Viața celor doi oameni se scurge în așteptare,în speranța că un eveniment deosebit,care să le schimbe existența se va întâmpla.În afară de povestirile șefului de gară,care mai întrerupe monotonia timpului,totul e monoton.Halta feroviară este izolată, fiind tranzitată zilnic doar de un mărfar și de un tren personal și părând a fi ieșită din circuitul normal al căilor ferate.Extrem de rar,de trei sau patru ori pe an,numai noaptea la ora trei și șapte minute,trecea prin halta pustie un tren misterios.Trenul-fantomă,care nu oprea niciodată,nu avea lumini,aducea cu el un miros tainic de trandafiri,un mesaj supranatural,o chemare către veșnicie.Curiozitatea acarului,care încearcă să descopere misterul trenului fără lumini și călători,îi va fi fatală.Simion este absorbit în interiorul trenului de o forță nevăzută,ca și cum acolo s-ar fi deschis o nouă dimensiune spațio-temporală,fără posibilitate,pentru individul curios și imprudent,de întoarcere,de revenire la vechea stare de lucruri.Sigur,sensurile povestirii trimit,dincolo de aparența și imaginea trenului fantastic,la o metaforă a vieții,a timpului nemilos.În clipa, când a sărit spre tren,Simion vede pentru ultima oară câinele ce se zbate în lanț,de parcă ar vrea să-l salveze,felinarul ca o lumină a vieții,peronul,fața îngrozită a lui Fotiade-este un rămas bun de la viață. Forța care-l trage înăuntru este a morții,iar trenul este ,,Luntrea lui Caron ”care-l poartă pe acar dincolo de lumea vie.Acarul prin menirea lui-de a schimba macazul-și-a orientat în altă direcție cursul existenței,spre moarte.La început, acarul nu se încrede în spusele șefului, dar apoi devine din ce în ce mai curios, cu atât mai mult cu cât trecerea trenului cu pricina fusese anunțată. Revelația are loc și omul este convertit. Fotiade un ins oarecare, el e mai degrabă un fel de maestru spiritual, un inițiat, capabil să convertească și pe alții la credința sa.
