,,Odată m-am urcat cu Anton pe bloc,ca să vedem eclipsa
totală de Lună.Nu mă urcasem niciodată pe bloc până atunci.Și nic nu ajunsesem într-un
bloc atât de înalt din București...
Eu și Anton eram
singurii de pe bloc.Îmi imaginasem că va fi aici o mică mulțime de locatari
care va aștepta ca și noi,eclipsa...
Pe terasă era
destul de întuneric și,dacă nu m-ar fi ținut Anton de mână,mi-ar fi fost
frică...Pașii noștri scârțâiau pe pietriș,Am ajuns la un metru de balustrada de ciment,care chiar și mie îmi
ajungea doar până la mijloc...
Eclipsa tot
n-avea de gând să înceapă și luna strălucea la fel de palid ca un felinar de pe
Calea Moșilor...Ici-colo,luminițe răzbăteau prin beznă și alcătuiau mici
insule,continente...Între ele,spații goale,nesfârșite și pustii care se
întindeau pe ani-lumină...
Eu și Anton eram
doi exploratori,la o distanță atât de mare de Pământ!
-Gata,acum începe!
S-a uitat la
ceas.
-E 9 jumate.
Și
dintr-odată,Luna a început să dispară.Un bec care se stinge încetul cu
încetul,făcând ca bezna din jur să fie și mai prezentă...Ne-am așezat pe jos,pe
pietrișul de pe terasă și ne-am uitat numai al Lună.Cum trece ea prin cele
patruzeci de minute de întuneric și cum revine la viață.Cum își pierde și cum
își recapătă lumina.
Și Anton mi-a
povestit cum au a juns primii oameni pe Lună.Cum s-a trnsmis în direct la
televizor...despre cum au ieșit oamenii din casele lor pe străzi și cum s-au
holbat la Lună,așteptând să-i vadă acolo,mic de tot,pe Armstrong și să-i facă
cu mâna...Și de atunci Luna a devenit un loc care ne aparține tuturor celor
care locuim pe planeta Pământ,chiar și nouă,celor de pe Calea Moșilor,că doar
și noi eram omenirea.M-am simțit mândră de asta.
-Gata,s-a
terminat!
Luna,întreagă,parcă se uita și ea la noi,ca să vadă ce facem acolo sus
pe bloc,un tată tânăr și un copil.Eu aș fi vrut să mai stau,dar Anton a zis că
ne așteaptă mama.Îmi părea rău că nu fusese și Dia și că pierduse eclipsa.
(Adina Popescu- ,,Eclipsa”,în
volumul,,8 povestiri de pe Calea Moșilor)
Fragmentul este
un text epic, în care autoarea îşi exprimă gândurile, ideile şi sentimentele,
prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului. Caracterul epic
al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana
I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje. Protagonista acestei povestiri este o fetiță
ce ne împărtășește perspectiva sa asupra lumii ce o înconjoară și mai
ales despre un eveniment:eclipsa de Lună.Împreună cu Anton(tatăl său) urcă pe
bloc,ca-ntr-o adevărată aventură,nu mai fusese niciodată atât de sus.Își
învinge frica de întuneric,pentru că se simte protejată,chiar dacă zgomotul
pașilor pe pietriș era neplăcut,strident.
Pe cerul nopții descoperă Luna palidă și o compară cu,,un
felinar de pe Calea Moșilor”,locul pe care îl cunoștea atât de bine,apoi
luminile stelelor i se par ,,insule,continente”,pentru că acolo sus simțea că
trăiește departe de lumea obișnuită,la distanță de,, ani-lumină”,asemenea a
,,doi exploratori”.Momentul eclipsei,când Luna s-ar ascunde în spatele
Pământului,este urmărit de cei doi cu atenție,iar trecerea prin întuneric și
revenirea la lumină este miraculoasă,deși compară astrul cu ,,un bec”ce se
stinge încetul cu încetul.Este un timp de curiozitate copilărească,ca o joacă
undeva, desprinsă de lume.Povestirea lui Anton despre primii oameni ajunși pe
Lună este redată ca o întâmplare plină de haz:oamenii au urmărit la
televizor,apoi au ieșit pe străzi,pentru a-i saluta pe astronauți.Din momentul
acela,astrul ceresc a devenit un loc familiar,obișnuit pentru oameni,iar fata
este încântată.La plecare,încearcă un sentiment de plăcere,având impresia că
Luna o urmărește.
Povestirea este învăluită într-o aură de
candoare,iar autoarea are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu,
natural și totodată savuros, transformând o întâmplare banală într-o
poveste
interesantă.Surprinde ingenuitatea și mirarea cu care privește
lumea, scriind despre ce a văzut, a auzit și a făcut ea însăși,despre copilărie.
Naratoarea este unică, este un copil minunat ce
profită din plin de cea mai frumoasă vârstă. Dialogurile sună firesc, natural
și tocmai această sinceritate atrage și câștigă atenția, mai ales când,citind simt
o conexiune sufletească.
(Cartea ar putea fi o punte de legătură între copiii de
azi și cei de ieri, altfel spus, între copii și părinți.)
,,Am scris aceste
opt povestiri mai întâi pentru mine, ca să fiu din nou copil, dar le-am scris
și pentru cei care își doresc să descopere o maşină a timpului care să-i poarte
în anii 1980. Mi-aș dori ca această întoarcere în timp să îi ajute pe toți
copiii să se simtă bine cu copilăria lor și să nu o piardă niciodată.” -
Adina Popescu
Este noapte
caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas
de fluier. Timid la început, crește tot mai mult în intensitate, sfredelind
bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale,
amețit de-atâta liniște și miracol, simt vântul cald, mirosul de apă
dulce, de frunze vechi aşezate în straturi umede, arămii, de piatră udată de
apă şi arsă de soare.
Și deodată apar
pe cer nori cenușii grăbiți parcă alergându-se supărați,apoi un tunet a
trâmbițat, anunțând începutul spectacolului ceresc.Un fulger minunat,strălucitor
a străpuns întunericul nopții și o lumină feerică a inundat întregul Univers.Se
spune că la lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o
îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua,
astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează
noaptea. Văd cum fulgerul devine săgeata ce provoacă această întâlnire cosmică
între prinţul luminii şi prințesa întunericului.
Nu pot descrie în cuvinte frumusețea inefabilă a luminii
a acelui fulger ce înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa
fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are
delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului,vântul tropical.. În
acest fulger se întâlnesc înălţimile, ce mă lasă fără respiraţie, ale celor mai
înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Privesc lumina fascinantă a acestui
fulger ca un unic foc și văd imagini fantastice ce dansează,se prind,se
desprind,se aruncă spre înalturi,coboară în străfundurile lumii,iar când
obosesc devin globuri ce se-nșiră asemenea unor mărgele, așteptând un semn,un
sunet.Și din nou tunetul le trimite spre nicăieri să danseze fulgerând,iar eu rămân ascuns sub
o frunză uriașă,ținând în pumni o picătură strălucitoare,darul fulgerului.
