„O carte înduioșătoare, amuzantă și inteligent scrisă.“--Kirkus Reviews
..... este o carte despre diversitate și acceptare.... o carte uimește prin stilul autorului,
povestea, felul în care a fost creată, profunzimea de care a putut da dovadă și
sentimentele prin care oricine trece, atunci când citesc această carte.... este
un roman care își conduce cititorii în diverse lumi și-i trece prin numeroase
emoții.
Elsa e o fetiță
cu totul diferită,citește cărți bune, știe că oamenii care nu fac la fel nu
știu multe lucruri, e tare curajoasă,merge la şcoală, dar nu se poate acomoda,
din cauză că este un copil cu o inteligenţă peste medie, cu un deosebit simţ al
umorului şi cu un aplomb care îi determină pe mulţi copii de vârsta ei să o
considere ciudată şi o fac victimă a bullyingului la şcoală. Elsa nu era
fericită. În pauze trebuie mereu să alerge și să se ascundă de copiii care o
agresau. Primea bilețele de amenințare doar pentru că era altfel. Toate zilele
ei erau groaznice, nu are niciun prieten, tocmai pentru că este atât de diferită......o
are pe Bunica de „şaptezeci şi şapte de ani.... de fapt, aproape şaptezeci şi
opt”, care „nici ea nu se prea pricepe să aibă şaptezeci şi şapte de
ani.” Este bătrână doar în aparenţă, se vede asta, fiindcă „are pielea ca
hârtia de ziar îndesată în pantofii uzi. Dar despre ea nu spune nimeni că-i
matură pentru vârsta ei”.
Locuiesc în acelaşi imobil, în apartamente diferite. Elsa locuieşte cu mama ei
şi cu noul soţ al acesteia, George. Bunica locuieşte singură, a fost medic în
zonele calamitate ale lumii, dând dovadă de spirit de sacrificiu, o inteligenţă
tăioasă şi un nonconformism impus parcă de obtuzitatea celor din jur, a celor
care trăiesc doar pentru sine şi care au rătăcit acel ceva adus din copilărie.
Este considerată de ceilalţi excentrică. Ceva important despre Elsa: este
înnebunită după Harry Potter. Chiar are un fular Gryffindor.
Și astfel încep poveştile, pe care Bunica le conturează pentru Elsa, ca să o
ajute să treacă mai uşor peste problemele cu care se confruntă şi care o
pregătesc pentru cele în care va fi implicată în anii ce vor urma. Bunica Elsei
o iubește atât de tare pe fetiță, încât construiește o întreagă lume de basm
doar pentru ea. În Miamas,lumea creată, toate aspectele realității iau
forma unor povești. Ba există chiar și o limbă secretă pe care cele două o
folosesc, ca să comunice. Și, cu toate că, pentru cei din afară, bunica ar
putea părea ciudată, se înțelege că ea ar face orice pentru ca Elsa să nu
resimtă respingerea colegilor de la școală.
Inventând lumea
fantastică, „Tărâmul-Aproape-Treaz”, în care se intră din dulapul aflat în
camera ei şi o limbă secretă, bunica, de
fapt, vindecă toate spaimele Elsei, o învaţă așa: ca să fii altfel nu este un
defect, ci o calitate şi îi face mai uşoară şi mai suportabilă intrarea în
realitatea imediată, de care Elsa tinde a se distanţa. Cu o experienţă vastă în
domeniu, pusă de-a lungul vieţii în faţa unor traume care depăşesc uneori
limita suportabilităţii, Bunica intuiește mereu problemele Elsei. Şi, pentru
ca fetiţa să nu se interiorizeze fără nicio posibilitate de evadare din sine,
îi facilitează apropierea de oamenii alături de care se va simţi apărată, oameni
la fel ca ea, pe care bătrâna îi transformă în personaje ale „Tărâmului-Aproape-Treaz”--vecinii.
Fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puţin dureroasă. Menirea Elsei va fi
de a-i ajuta să se regăsească, de a continua, de fapt, ceea ce a făcut
excentrica ei bunică, atunci când i-a reunit în acelaşi imobil. Şi Elsa învaţă
că „a avea o bunică e ca şi cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al
oricărui nepot să ştie întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de
situaţie. Chiar şi când greşeşte. De fapt, mai ales atunci.”
Bunica îl avea pe Renault, pe care îl conducea fără un
permis valabil pe teritoriul țării lor. Și mai avea un munte de curaj și
ghidușii o mie în fiecare buzunar. A intrat la Zoo la miezul nopții pentru a
vedea maimuțele. Nu că i-ar fi fost dor de ele, dar o dorea veselă pe Elsa. A
făcut un om de zăpadă pe care l-a îmbrăcat în haine și apoi l-a așezat ca și
cum ar fi căzut un om de la balcon. Britt-Marie, acea vecină băgăcioasă gata
oricând să respecte regulile și să le impună, a sunat la poliție crezând că a
murit cineva. S-a dovedit că era o farsă, una pe care bunica a repetat-o la
două zile, doar că de data asta omul de zăpadă era chiar ea, iar când Britt Marie
s-a apropiat … a tras o sperietură de zile mari! Așa că Elsa este foarte
apropiată de bunica ei, mai mult decât de părinții ei.Bunica este orice pentru
ea, însă, acum se află în spital. Elsa nu știe de ce, dar acest lucru nu o
oprește pe bunica ei să fie oaza de liniște, bucuria și fericirea copilei.
De aceea fuge din
spital,de aceea bunica intră prin efracție în grădina zoologică, aruncă cu
pământ și alte materii în polițiști și ajunge la poliție. De ce? Ca nepoata sa
să-și amintească ziua ca ziua în care bunica a dat spargere la grădina
zoologică și nu ca pe…ziua în care copiii și-au bătut joc de ea la școală.
Bunica făcea mereu astfel de fapte pentru nepoata sa, de
aceea Elsa o considera a fi totul pentru ea. Nu avea pe nimeni mai apropiat
nici ca adult, nici copii de vârsta ei.
Batrâna a fost absentă din viața fiicei sale,din cauza
muncii, însă în viața nepoatei caută să fie prezentă non-stop. Inițial crease
pentru fiica sa acest Tărâm-Aproape-Treaz pentru a o fascina, însă odată cu
noul loc de bunică, aceasta a înfrumusețat și îmbogățit povestea. A adus chiar
și limba secretă doar pentru ea și
nepoata sa. Tărâmul unde totul era posibil, iar personajele erau inclusiv
necuvântătoarele care acum au prins viață, avea șase împărății,pe care Elsa află
cum se numesc :
Inimă-De-Lup:
Miamas= Iubesc
Miploris=Plâng
Mirevas= Visez
Miaudacas= Îndrăznesc
Mimovas= Dansez
Ar mai fi și a7-a împărăție = Iert. Însă a existat
vreodată? Dacă nu.. de ce nu?
Elsa era
fascinată de acest ținut, dar numai cu ajutorul bunicii și al șifonierului
magic putea ajunge acolo. În Miamas nu exista divorțul părinților ei, nu exista
George, actualul soț al mamei ei și tatăl Jumătății de frate sau soră pe care
mama ei îl avea în burtică. Era tărâmul unde o fetiță de șapte ani, aproape
opt, putea să viseze și să se bucure de cele mai minunate povești.
Elsa știa că bunica era bolnavă, dar nu știa că eroina ei
preferată avea cancer. Bunica Elsei știe că va muri , așa că o bucură pe
nepoata sa cu un ultim joc: o așa zisă vânătoare de comori. Nu era drept ca Elsa să își piardă bunica, la
urma urmei o cunoștea doar de șapte ani. Mai aveau atâtea aventuri de
descoperit, Miamas nu își arătase toate tainele. Dar bunica se stinge și Elsa
înțelege pentru prima oară superputerea morții: nu era despre durerea
pierderii, ci despre a mai găsi dorința de a mai trăi după pierdere sau măcar
de a încerca să o accepte. Moartea bunicii este dureros resimţită de fetiţă.
După ce bunica moare,
Elsa pornește vânătoarea. De ce bunica a pus-o să facă așa ceva? Dorea doar să
o distreze sau se ascund mult mai multe în spatele acestui lucru? Aventura lor
nu s-ar fi încheiat în stilul bunicii, dacă nu ar fi existat o ultimă căutare
de comori. Bunica îi dă o scrisoare fetiței cu misiunea de a o livra. Elsa știa
că vor fi niște expedieri în lanț, dar nu era gata să rămână singură, mai ales
că bunica sa îi cere iertare pentru ceea ce fusese dinainte de a fi bunică.
Nici nu mai putea să ajungă în Miamas fără ea. Elsa începe să livreze
scrisorile și să caute locurile în care ele erau ascunse. Apoi a realizat că
oamenii care locuiau în același bloc cu familia ei nu erau niște oameni
oarecare. Exista o legătură între ei și se pare că misterul acesta poate fi
dezlegat doar cu ajutorul scrisorilor și a cuvintelor de iertare însemnate în
ele.
Elsa va trebui să livreze scrisori către diferite
persoane- locatarii din bloc. Când ajunge la unul dintre ei, găsește scrisoarea
sau primește indicii și astfel ajunge până la final să ofere scrisori din partea
bunicii tuturor.
Scrisori în care BUNICA SPUNE CĂ ÎI PARE RĂU, dar care
ascund și multe alte secrete. De aici și legătura titlului cu povestea. Dar și
cu ultima împărăție pe care bunica încă nu apucase să o construiască. Elsa
înțelege că „Bunica trăise într-un alt ritm decât restul lumii”, de aceea o
pregătise din timp, atrăgând-o într-un joc ingenios.Lăsase o scrisoare pentru
fiecare locatar al imobilului, în care îşi cere iertare pentru anumite greşeli
pe care le-a făcut şi o însărcinase pe Elsa cu găsirea şi cu livrarea acestora,
determinând-o să se implice în descoperirea unor ascunzători stranii, către
care o conduc anumite indicii. Ajunge astfel să descopere că toţi oamenii din
jurul ei au superputeri. Dar ea învaţă
să ierte. Pentru că ultima scrisoare a bunicii îi este adresată: „Iartă-mă că
trebuie să mor.”
Treptat, află foarte multe secrete și povești, care îi
luminează mintea și o fac să înțeleagă foarte multe lucruri,spre final, își dă
seama că basmele și poveștile bunicii, sunt reale. Diferența este că sunt
transpuse într-un alt tărâm, iar personajele sunt altele. Bunica a știut mereu
de ce anume avea nevoie această Dorothy din zilele noastre, aflată pe drumul ce
o va duce, în sfârșit, acasă!
,, Căci nu toți monștrii sunt monștri de la bun început –
unii sunt monștrii de tristețe. Nu, nu toți monștrii arată ca niște monștri.
Căci unii își poartă monștrii înăuntrul lor”.
Personajele:
Deși blocul, după spusele Elsei, este unul oarecare,
locatarii lui au caractere diferite și pestrițe.
Primul personaj din bloc Monstrul– care mai târziu va fi
numit Inimă-De-Lup- un bărbat care nu se arată niciodată, dar care va deveni
cumva prietenul Elsei- este obsedat de curățenie- dezinfectează tot oricând și
oricum.
Alf este un taximetrist care pare să își târșâie
picioarele mereu și care are la îndemână oricând o înjurătură.
Kent și
Britt-Marie erau singuri și morocănoși. El era om de afaceri, ea era mereu
acasă atunci când venea el. Era obsedată de reguli și de ordine.
Maud și Lennart erau furnizorii speciali de ”vise”
(fursecuri și rulouri cu scorțișoară),Lennart avea o cafea pentru orice ocazie,
ba chiar lua după el oriunde o cafetieră. Un cuplu blând, care nu se ceartă
niciodată, care sunt foarte drăguți și primitori.
Mai erau un băiețel cu sindrom și mama lui (a
băiețelului, nu a Sindromului – astfel de precizări le-am învățat de la Elsa)
Și mai era doamna
cu fustă neagră (și bețivă) care bătea noaptea cu un încălțător de lemn în
scară și le interzicea să mai facă baie. Un alt personaj contradictoriu, care
mereu se prefăcea că vorbește la telefon și are musafiri, ca să aibă o
justificare pentru băutura pe care o are cu ea.
La parter locuia Amicul, un câine uriaș.
În alt apartament, locuia un tip ciudat, numit Monstrul.
Așadar, o
adunătură pestriță de oameni, caractere și orgolii.
Tipologiile de oameni întâlnite sunt reale, chiar dacă
tind spre exagerare.
Fiecare personaj ascunde în spate o poveste profundă,
dureroasă, uimitoare.
Scris din
perspectivă obiectivă, romanul are vocea Elsei. Abordează într-o manieră
fascinantă, cu un amestec de umor de calitate şi seriozitate aflată la limita
ei cea mai tăioasă, probleme cu care este imposibil să nu ne fi întâlnit faţă
în faţă, la un zâmbet sau la o lacrimă distanţă sau pe lângă care să nu fi
trecut fie şi pentru o clipă: relaţia părinte-copil, divorţul şi trauma
resimţită de copii, conflictul dintre generaţii, bullyingul, trauma de a fi
perceput ca fiind altfel decât ceilalţi, singurătatea în doi, efectele
devastatoare ale minciunii, atunci când este folosită pentru a salva
aparenţele, condamnarea bătrânilor la singurătate şi uitare şi punerea acestora
sub acuzaţia de inutilitate, alcoolismul ca refugiu, iubirea, importanţa
conferită imaginii exterioare, superficialitatea, obiceiul de a-i judeca pe
ceilalţi după aparenţe, dualitatea.... și oferă inocenţa ca remediu, dublată de
o curiozitate care are ca efect o inteligenţă savuroasă....
,,Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva, ca să poți înțelege poveștile”.
