,,Mama-mare […] a scos din poșetă cinci carneţele cu
coperte ale căror desene imitau pielea de crocodil. Eram foarte atenţi la ce
urmează. Și ne-a spus că de azi vom face parte din SIL. E o societate secretă.
Că a fost la librărie să cumpere pentru fiecare un carneţel care nu trebuie
pierdut, nici arătat. […] Nu oricine are calităţi suficiente ca să devină
membru SIL, asta e limpede. În casa noastră am fost doar cinci din cei 12
locuitori […]. Cei cinci sunt, în ordinea vârstei: mama-mare, pe numele ei
Ana-Dora-Sara, care a fost iniţiatoarea și președinta de onoare a selectei și
exclusivistei societăţi. Dina, care a intrat la 11 ani, Doru, care a intrat la
9, Matei, la 6, iar eu, Ana, sunt membră SIL de la 4 ani. […] Cu un pix roșu,
și el abia cumpărat, mama-mare a scris pe toate carnetele Societatea SIL 5.
[…].
Pe ceea ce aș numi
azi forzaţ sunt trecute scopurile
societăţii în general (pentru că erau și scopuri particulare). 1. sănătate, 2.
bună purtare, 3. bună învăţătură, 4. îndreptarea lumii. Toate scopurile sunt pe
viaţă. Scopurile particulare erau cu apropo: să nu ne certăm unii cu alţii, să vorbim
politicos cu oamenii mari, să fim foarte ordonaţi. Aici mama-mare ne-a
detaliat: când venim acasă să nu ne „aruncăm paltonul, sweaterul, fularul,
mănușile peste tot“, să avem un loc unde să le punem, mereu același.
În privinţa
sănătăţii erau expuse regulile de igienă și un fel de reguli sportive și
medicale pentru a obţine un trup sănătos. Mama-mare era nevastă de medic și, în
plus, făcuse studii pedagogice. La pagina I mai erau înșirate patru lucruri,
pe-atunci de neînţeles, numite „Virtuţile mele“: cumpătare, curaj, prudenţă,
dreptate. […] Scopul ultim, îndreptarea lumii, era grozav pentru toţi. Ne-am
hotărât s-o facem de îndată. Zile întregi am tot căutat pe cine sau ce am putea
îndrepta. Curios, deși lumea e mare și strâmbă, și oamenii la fel, mari și
strâmbi, multă vreme n-am găsit nimic și pe nimeni demn de a fi îndreptat. Noi
nu intram în discuţie, firește. […] Până la urmă s-a ivit un prilej. La una din
porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, […] aveam un prieten: un
câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am
contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit
să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). […] Cel mai liber câine pe
care l-am văzut vreodată, și foarte inteligent. […] De câte ori treceam pe
acolo, ca să urcăm pe Tâmpa, aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, și uneori
Miticuţu venea cu noi. Într-una din zile nu l-am mai găsit la poartă. […] Din
vecini a ieșit o femeie care ni s-a părut de la început rea și ne cam intimida.
Am întrebat-o totuși de Miticuţu, ea a spus că nu-l cheamă așa, ci Wolf, și că
l-au luat hingherii. Ne-a mai spus, fără milă, că l-au dus să-l omoare și că
din pielea lui vor face mănuși. Cred că nu iubea câinii și pe copii nici atât,
poate chemase chiar ea hingherii? Am mai văzut-o, de câteva ori, și mereu cu
groază. Ca membru SIL, te simţeai obligat s-o îndrepţi pe scorpie, dar, vorba
e, cum? Nu ne dădea nimic prin gând.
[După ce unchiul
copiilor îl salvează pe Miticuţu și îl aduce acasă, unde copiii au mare grijă
de el, membrii SIL își amintesc de scopul lor final, acela de a îndrepta lumea.
Ei își îndreaptă atenţia către femeia cea rea, bănuită a fi chemat hingherii,
și încep s-o urmărească. După câteva zile în care răutatea femeii se confirmă
prin felul cum se purta cu toată lumea, femeia moare în somn.]
Ni s-a părut o moarte prea ușoară pentru un om atât de
rău, dar președinta societăţii a spus că nu trebuie să judecăm așa, că e rău și
nu e demn de un membru SIL, nu știm ce viaţă a avut femeia și de ce ajunsese în
halul ăla și că în niciun caz nu trebuie să faci rău cuiva. „Păi atunci, pe
cine și cum să mai îndrepţi?“, am întrebat, pe bună dreptate, zic eu. „Cu voi
trebuie să începeţi!“, a spus mama-mare, ca și cum era un lucru evident.”
Ana, mezina familiei, este cea care relatează un episod
din viața ei. Văzută prin ochii ei, lucrurile sunt relatate într-un fel extrem
de personal, această existență pare una idealizată, este o lume mică, aparent
statornică și armonioasă.
Miraculosul își face loc în povestea
Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări, iar
supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Naratoarea se
adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia
îi istorisește o întâmplare, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a
învățat de-a lungul timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie
și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară. Micșorată,
precum Alice, pentru a încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana
recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi
lumea.
Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir
narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor,
evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă
a timpului în care naratoarea se poate întoarce oricând, pentru a-i retrăi
magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată.
Ana se implică în jocul propus de mama-mare cu o
curiozitate și naivitate copilărească,deși nu înțelege scopurile,,societății”,are
dorința de a cunoaște mai mult, de a ști, de a ajuta.Primește astfel adevărate
lecții de viață, pe care, desigur, nu le va înțelege pe moment, dar de care, ea și ceilalți copii, poate, își vor aminti în timp.Prin joc,copiilor le sunt arătate valorile pe
care, respectându-le,vor învăța să privească lumea cu respect.și bun simț.Făcând
parte din „Societatea [de] Îndreptat Lumea“prin eforturile
perseverente,copiilor li se impun reguli de: sănătate, bună purtare, bună
învăţătură,de îndreptarea lumii. Sunt atrași de,,îndreptarea lumii”,nu știu cum
poate fi îndreptată,reparată sau corectată o lume,oamenii,iar dispariția
câinelui Miticuțu,de care știa o femeie ce li s-a părut copiilor,,rea”și care
le povestește că hingherii îl vor omorî și pielea va deveni mănuși,este socotit
un prilej prin care un om poate fi îndreptat.Femeia este văzută de copii cu
groază,iar finalul ei este moartea în somn.Este un prilej bun pentru
mama-mare,pentru a le da o lecție de viață:un om nu poate fi judecat,dacă nu i
se cunoaște viața,clipele prin care a trecut,nu e demn să dorești răul
cuiva,dacă-l privești cu superficialitate,cu ușurință.Astfel au înțeles
că,,îndreptarea lumii”poate începe cu felul în care ei văd că scopurile
vieții,cele pe care le are ,,societatea”vin ca o reacție inocentă la
strâmbătatea,fragilitatea,răutatea vieții;corectând felul lor de a înțelege
lumea,vor putea îndrepta pe ceilalți,vor ști să înțeleagă oamenii. Îndreptarea
lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de exercițiu absolut modern în
simplitatea și tradiționalismul său: dacă fiecare s-ar îndrepta pe sine, lumea
ar fi mult mai frumoasă.,, Societatea de Îndreptat Lumea”este o întoarcere spre
sine,o descoperire a sinelui în felul în care fiinţa este privită diferit față de
ea însăşi.
Ce înseamnă să fii inocent? Unii ar spune că a fi neştiutor sau simpatic. Eu cred că asta înseamnă să fii copil, să te preocupe sau nu problemele adulţilor, metaforele care îți trec pe la urechi cu sensuri care mai de care încifrate,pentru că viața este un dar de care ar trebui să ne bucurăm la orice vârstă ca un copil.
Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la ,,Inocenții" (Editura Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea, reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi.
